La fiecare început de an mă străbate un gînd înfiorat. Mă întreb, cînd ridic paharul pe 31 decembrie, la 12 noaptea, și spun „La Mulți Ani!”, cîți dintre cei care sînt acum în jurul meu vor mai fi aici cînd anul care abia începe se va termina.
Inevitabil, și în 2017 unii dintre noi vor pleca. Vor și veni alții, dă Doamne! Dar ceea ce mă duce aproape de disperare este că privesc acum fețele acestea zîmbitoare - unele mă binedispun, altele mă enervează, unele îmi sînt indiferente - fără să știu dacă vor mai fi aici cînd paharele se vor ridica iarăși și se va spune „La Mulți Ani!”, din nou.
Privesc, pe youtube, fragmente din Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena din 1992, dirijat de Carlos Kleiber. Sînt un pasionat al acestor concerte, le-am ascultat pe toate nu o singură dată, și cred că niciodată Filarmonica din Viena nu a sunat atît de fericit și atît de coregrafic ca atunci, în 1992, cu Kleiber. Nu se poate cînta vals mai bine de-atît, nu se poate scoate mai multă muzică din Strauss decît atît! Muzica asta, pe care o ascult acum pe youtube, a existat în acea sală pe cînd existam și eu pe lumea asta. La nici 2 ore cu avionul de această sală, cînd se cînta această muzică, eram eu. Concertul, de bună seamă, s-a dat la televizor și în România. Nu mai știu dacă l-am văzut atunci, nu mai știu ce făceam în prima zi a lui 1992. Dar undeva, în eter, muzica aceasta exista vie, reală, fiind perfect contemporană cu mine. Acum, cînd privesc înregistrarea pe youtube, distanța mi se pare istorică. E ca și cum n-aș avea absolut nici o legătură cu timpul în care acele sunete se nășteau în acea sală. Maestrul - indiscutabil unul dintre cei mai mari șefi de orchestră ai secolului trecut - a murit în 2004. Acest gînd nu mă mai tulbură, așa cum nu mă tulbură gîndul că au murit și Mozart și Liszt, ba chiar și Karajan (eh, dacă a murit Karajan atunci chestia asta e chiar inevitabilă!). Dar, adesea în această filmare, camera se plimbă prin sală. Văd publicul. Doamne și domni mai tineri sau mai în vîrstă, bine îmbrăcați și încîntați de concert. Opresc imaginile la întîmplare și focalizez pe un domn. Habar n-am cine e. Se ține bine, stă confortabil în sacoul lui albastru închis, este grizonat, are o față rotundă, cu piele albă, întinsă de creme și masaje, și un zîmbet leneș, ochelari cu ramă neagră și frunte largă. În buzunarul de pe pieptul sacoului iese o batistă vienez-jucăuș asortată cu cravata de mătase. Cine o fi? Lîngă el, în dreapta lui, o doamnă. Cam de aceeași vîrstă. Rochie care lasă umerii goi și un șal care-i acoperă. Coafură perfectă, cercei care curg pe gîtul înconjurat cu trei rînduri de perle. Adoră muzica pe care tocmai o aude. Pentru mine, ca și pentru 99,9999% din populația lumii, sînt doi anonimi. Totuși, au un nume, au făcut ceva în viețile lor, au prieteni și dușmani, rude, vecini. Încerc să-mi imaginez viața lor de atunci, din 1992. Nu mi-e greu. Tocmai pentru că nu știu nimic despre ei, îmi pot imagina orice. Asta e ușor. Cumplit de greu, însă, îmi vine să răspund la întrebarea: ce-o mai fi cu ei doi, acum? 25 de ani după acel concert, la care s-au simțit formidabil. Poate au și băut o șampanie înainte, poate au stat la cafenea după... Anul 1992 a început foarte frumos pentru ei. Dar 2017, cum a început? Sînt bune șanse ca nici unul dintre ei să nu mai fie pe-aici. Sau, poate, cine știe, cotropiți de bătrînețe și reduși de Alzheimer, zac pe undeva, poate chiar în lux, așteptînd, cuminte, să le vină rîndul. Începuturile de an îmi aduc asemenea gînduri despre oamenii de lîngă mine...
Mă înduioșează și acest cîntec: „Happy New Year! Happy New Year!”. ABBA. Cîntec nelipsit de cîteva decenii la fiecare final de an. Lumea îl ia drept un cîntec frumos, de Revelion - „An Nou fericit! An Nou fericit!”. Dar vocea de argint curat, neiertător, a Agnethei Fältskog cîntă versuri triste, lucide, despre vise spulberate și speranțe îndepărtate. La un moment dat, spune așa: „ Sometimes I see/ How the brave new world arrives/ And I see how it thrives/In the ashes of our lives/Oh yes, man is a fool/And he thinks he’ll be okay/Dragging on, feet of clay/Never knowing he’s astray/Keeps on going anyway...”. Unii îmbrățișează lumea, plini de gînduri frumoase și optimiste în primele minute ale anului, în timp ce această melodie se aude printre pocnituri de șampanie și ploaie de confetii. Este un pic suprarealist... În fine, de multe ori oamenii se lasă furați de tiltu și de melodie și iau cîntecul drept altceva. În orice caz, „Happy New Year” al formației ABBA nu este ceea ce cred cei mai mulți oameni că este... Cîntecul a fost lansat în 1980 și, la final, se întreabă: cine știe cum ne va găsi 1989? Între timp, 1989 a devenit de mult istorie. De cîte ori ascult cîntecul acesta și ajunge la versurile „cine știe cum ne va găsi 1989?” mă înfior... Știu cum a fost 1989 și mă gîndesc că, poate, vine iarăși. În fiecare primă zi a anului mi se pare că întrebarea „cine știe cum ne va găsi 1989?” pusă în 1980 este de o cumplită actualitate...
Cine știe ce credeau despre cîntecul „Happy New Year” cei doi spectatori ai lui Kleiber, la care mă uit chiar acum, cum stau încîntați în fotoliile lor de la Musikverein... Și aud vocea lui Kleiber spunînd tradiționalul : „Die Wiener Philharmoniker und Ich, wünschen Ihnen Prosit Neujahr ...”
Recomandările noastre
