Guvernul laburist britanic a fost spulberat în alegerile europene; ar fi, totuşi, bine să mai supravieţuiască puţin.

Stânga europeană nu a ieşit întărită din alegerile pentru Parlamentul European.  Nu a reuşit să fructifice electoral nemulţumirea generată de criza financiară şi economică, catalogată de unii drept criză sistemică a capitalismului.

Printre partidele de centru-stânga cele mai afectate se află partidul laburist britanic, pe care liderul său, Gordon Brown, încerca să-l reorienteze spre electoratul tradiţional, abandonat în bună parte de predecesorul său, Tony Blair.

Eşecul laburiştilor are cauze multiple. Cei 12 ani de guvernare le-au erodat popularitatea şi au încurajat complezenţa. Situaţia economică nu le este propice. Premierul Gordon Brown este lipsit de carismă. Pe plan ideatic, guvernul său, preocupat de criza economică, stagnează. 

Scandalul provocat de dezvăluirea abuzurilor comise de parlamentari din toate partidele, care au decontat cheltuieli locative nejustificate (dar vor trebui să dea banii înapoi), a contribuit la slabul interes pentru alegeri, într-o ţară în care predomină oricum euroscepticismul.

O parte dintre votanţii albi ai stângii s-au orientat către Partidul Naţionalist Britanic, un partid rasist, care deşi nu este reprezentat în Parlamentul de la Londra, a reuşit să intre în Parlamentul European.

Laburiştii nu au obţinut decât 15% din voturile exprimate, fiind întrecuţi, nu numai de conservatori, dar şi de un partid anti-european (UKIP – Partidul Independenţei Regatului Unit). Rezultate slabe au înregistrat şi în alegerile locale, desfăşurate tot săptămâna trecută.

Rezultatele confirmă prognozele – anume că alegerile generale, care trebuie ţinute în următoarele 12 luni, vor fi câştigate de conservatori. În această atmosferă, în interiorul partidului, premierul este supus unor presiuni crescânde să demisioneze, lăsând locul altui lider, capabil să mobilizeze sprijin, în speranţa că se va putea limita astfel amploarea înfrângerii preconizate.

Opoziţia, tocmai pentru a evita acest scenariu, cere insistent dizolvarea parlamentului şi organizarea de alegeri la toamnă, prerogativă la îndemâna premierului.

Situaţia lui Brown este agravată de luptele interne dintre susţinătorii reformişti ai lui Tony Blair şi oamenii premierului. Chiar şi printre aceştia s-au înregistrat desolidarizări. Nu mai puţin de şase miniştri au demisionat în ultimele zile, considerând că Brown ar trebui să se dea de-o parte, sau încercând să evite remanierea plănuită de acesta.

Gordon Brown, premierul admirat pe plan internaţional pentru modul în care a mobilizat grupul G20 la izbucnirea crizei financiare, nu se bucură de sprijin în propria ţară şi, acum, nici în propriul partid. Gordon Brown, fostul ministru de finanţe în anii guvernării Blair, a îndatorat Marea Britanie peste măsură pentru a salva băncile, faţă de care a fost poate prea tolerant, deoarece - până la prăbuşirea castelului de nisip - contribuiau substanţial la venitul naţional.

Şi totuşi, există indicii că principalele cancelarii europene, cea de la Berlin sau de la Paris, preferă să conlucreze temporar cu un lider mult slăbit, decât să aibă de a face, chiar din toamnă, cu un guvern conservator rezultat din alegeri anticipate. Motivul este că David Cameron, liderul conservator, a devenit prizonierul aripii anti-federaliste a partidului său, care se opune reformelor preconizate de Tratatul de la Lisabona.

Astfel, Cameron  a promis că, dacă tratatul nu va fi fost ratificat de toate ţările membre (condiţie care depinde de rezultatul celui de-al doilea referendum irlandez, din toamnă) îl va supune unui referendum. Tratatul a fost deja ratificat de parlamentul de la Londra, dar Cameron este dispus să redeschidă dezbaterea, dacă ajunge premier în timp util. Or, dacă va câştiga cu uşurinţă eventualele alegeri anticipate, e de presupus că va obţine ceea ce doreşte şi de la un referendum.

În acelaşi spirit, Cameron îşi retrage deputaţii din grupul popular al Parlamentului European. Conservatorii britanici vor încerca să constituie un grup parlamentar aparte, cu eurosceptici din Cehia, Polonia etc. Pentru un grup, e nevoie de 25 de europarlamentari care să reprezinte şapte ţări, ceea ce nu va fi uşor de realizat decât cu preţul diluării condiţiilor de participare.

Desigur, decizia privind implicarea Regatului Unit în viitorul construcţiei europene aparţine electoratului britanic. La fel şi opţiunea de a alege cât mai curând posibil un nou guvern. Nu este însă în interesul europenilor ca un viitor guvern britanic să poată torpila Tratatul de la Lisabona.

Uniunea Europeană va fi slăbită fără reforma constituţională propusă de tratat şi fără participarea activă a Marii Britanii la treburile UE. Solidaritatea europeană va conta, cu atât mai mult, cu cât - pe plan intern - Marea Britanie, poate mai mult decât alte puteri europene, va avea de eliminat un deficit bugetar atipic de mare şi de restituit o datorie externă împovărătoare.

Nu poate fi nici în interesul Americii ca aliatul său tradiţional să joace un rol marginal în afacerile europene. Aliatul e mai util în conciliabulele UE, decât în afara lor. Iar, fără participare britanică, nu poate fi concepută o forţă militară europeană credibilă.

Iată câteva argumente pentru care guvernul laburist ar merita să mai supravieţuiască până la sfârşitul anului, în ciuda atmosferei de final de mandat.