Cei învinși și cei care câștigă întotdeauna

„Îmi păstrez poziția bipedă, indiferent de împrejurări.

Eu nu o ard cu tefeliștii și cu neomarxiștii!”

(Mirel Curea, la Antena 3)

M-a urmărit câteva zile mesajul lui Crin Antonescu, nu pentru că ar fi conținut vreo revelație politică, nici pentru că ar fi deschis vreo ușă nouă în înțelegerea mecanismelor puterii, ci pentru că, fără să vrea, a pus în cuvinte o fisură veche, adâncă, o linie de separație care nu mai ține demult de partide sau doctrine, ci de o dispoziție interioară, de o poziție existențială în fața lumii.

Când dl Antonescu îi spune dlui Cristian Tudor Popescu: „Eu sunt un învins, dumneavoastră ați câștigat întotdeauna”, nu vorbește doar despre el și despre destinul său politic, ci trasează, aproape cu o simplitate crudă, harta unei jumătăți de popor care nu se regăsește în niciuna dintre marile sărbători electorale, care nu s-a simțit reprezentată nici atunci când a fost invocat Ion Iliescu, nici când a fost aclamat Traian Băsescu, nici când a fost investit Klaus Iohannis, nici când a fost mitizată Laura Codruța Kövesi, nici când este ridicat astăzi pe umeri Nicușor Dan.

În această tabără a „învinșilor” mă recunosc fără ezitare, nu cu revoltă, nu cu resentiment, ci cu o liniște care s-a așezat în timp, ca un fel de sediment greu, dar stabil, pe fundul unei ape tulburi.

Nici eu nu i-am dorit, nici eu nu i-am așteptat, nici eu nu m-am entuziasmat în jurul niciunuia dintre acești „câștigători”   succesivi - pornind de la Iliescu, trecând prin sceleratul Băsescu și ajungând la Nicușor Dan - , iar faptul că am rămas mereu pe margine, privind cum se schimbă decorurile și actorii fără ca piesa să devină vreodată suportabilă, a ajuns să nu mai fie o rană, ci o condiție asumată.

Există o voluptate stranie în a nu fi parte din triumf, în a nu te regăsi în fotografiile cu zâmbete largi, în avioanele prezidențiale, la chefurile de la Cotroceni - în a nu avea ce revendica după fiecare ciclu electoral, pentru că nu ai investit nimic din speranța ta în acea mașinărie. Cei care câștigă au aproape întotdeauna ceva de apărat, de câștigat, ceva de justificat, ceva de cosmetizat, ceva de ascuns, în timp ce învinsul autentic nu trebuie să explice nimănui de ce a ajuns unde este, pentru că nu a promis nimic și nu a primit nimic.

Nu aș schimba cu „câștigătorii” în niciun caz, nu pentru că aș fi superior lor, ci pentru că distanța mea de ei este singura formă de igienă morală pe care am reușit s-o păstrez. Nu îi invidiez pe „boierii minții”, pe profeții de studio, pe moraliștii de conjunctură, pe lipitorii de afișe care își convertesc loialitatea în avantaje mărunte și temporare, pentru că în spatele fiecărei astfel de recompense simt mirosul greu al unei capitulări intime.

Marginalizarea, în sensul acesta, nu mai este o pedeapsă, ci o alegere, iar liniștea care vine odată cu ea nu este euforie, ci absența unui zgomot care îi macină pe ceilalți.

A sta deoparte înseamnă a nu fi obligat să aplaud un rău doar pentru că poartă un chip nou, a nu fi constrâns să găsesc nuanțe acolo unde lucrurile sunt, în esență, strâmbe.

Poate că învinsul este, în ochii lumii, un ratat, dar în ochii mei el este adesea un om care a refuzat să devină instrument. Nu un erou, nu un martir, ci un individ care și-a conservat, cu prețul irelevanței publice, un nucleu de neparticipare la minciună. Și, paradoxal, tocmai această nereușită socială poate fi citită ca o formă modestă de victorie.

Există uneori, în marea masă de zgomot mediatic, fragmente scurte care produc o fisură reală, nu prin spectaculozitate, nu prin scandal, nu prin montaj isteric, ci printr-un gest simplu, aproape banal, dar încărcat de o gravitate pe care am ajuns să o recunoaștem tot mai rar: un om care spune ceea ce crede fără să caute aprobarea Puterii, fără să se teamă că pierde un loc la masă, fără să-și negocieze tonul în funcție de cine se află temporar pe tron.

Bucata de film care circulă acum pe Tik-tok,  dintr-o emisiune moderată de Mihai Gâdea, difuzată pe Antena 3 CNN, în care Mirel Curea îi explică unui domn care de pe poziții neomarxiste îl apăra urlând pe dl. Bolojan, arată clar ce înseamnă să fii liber să spui ce gândești. Secvența nu este memorabilă pentru replica exactă, nici pentru gesticulație, nici pentru tensiunea de studio, ci pentru senzația stranie pe care o lasă: aceea că, pentru câteva zeci de secunde, un tipar s-a fisurat.

Tiparul este cunoscut de toți, chiar dacă puțini îl mai numesc pe nume: jurnalistul, omul din societatea civilă care alege să deservească Puterea, cel care se lipește de ea ca de un corp cald, cel care îi împrumută vocabularul, comunicatele oficiale, indignările, prioritățile și orizontul, care ajunge, încet și sigur, să nu mai distingă între propria voce și vocea stăpânului temporar.

Tiparul este îngrozitor.

Iar în acest proces nu simte neapărat rușine, pentru că rușinea a fost demult evacuată din spațiul public și înlocuită cu un cinism funcțional. Sau e obligat să ”acopere” ceva din trecutul lui. Ceva despre care Puterea știe…

În acest peisaj, momentul în care unul dintre „câștigători”, dintre cei care au ales Puterea și probabil au fost răsplătiți pentru asta, este pus la punct, nu cu ură, nu cu isterie, nu cu moralism de paradă, ci cu o afirmație calmă despre libertate și verticalitate, produce un mic șoc, nu pentru că ar fi ceva extraordinar, ci tocmai pentru că ar fi trebuit să fie normal.

Șocul nu vine din intensitatea confruntării, ci din amintirea a ceva ce credeam pierdut: ideea că jurnalismul nu este, în esența lui, o tehnică de supraviețuire, ci o formă de poziționare interioară, o alegere zilnică între comoditate și risc, între confort și singurătate, între aplauze și conștiință.

Câți astfel de jurnaliști mai sunt?

Probabil puțini, iar numărul lor mic nu ține doar de presiuni externe, de patronate, de contracte, de algoritmi sau de frica de a fi marginalizat, ci și de o oboseală morală generalizată, de sentimentul că nu mai merită să te opui, că nu mai merită să arzi pentru ceva ce pare oricum pierdut, că mai înțelept este să te adaptezi, să aluneci, să te faci mic, să trăiești bine, să devii util stăpânilor.

Și totuși, cei care mai există, puțini și adesea izolați, nu reprezintă o breaslă, nu reprezintă o instituție și, poate, nici măcar o soluție, ci reprezintă o dovadă, una fragilă, dar încă vie, că nu toată lumea a capitulat. Oameni care n-au ales tabăra învingătorilor…

Ei nu sunt eroi, iar a-i transforma în eroi ar fi o nouă formă de minciună, pentru că eroizarea falsifică, simplifică și, în final, neutralizează, transformând un gest posibil într-un monument imposibil de atins.

Ceea ce reprezintă ei, de fapt, este normalitatea pierdută: omul care spune ce crede, omul care acceptă consecințele propriilor cuvinte, omul care nu se ascunde în spatele formulelor neutre și al echidistanței mimate, omul care știe că libertatea de exprimare nu este un slogan, ci o practică dureroasă.

Scena aceea, cu Mirel Curea, devenită virală, nu schimbă sistemul, nu dărâmă ierarhii și nu curăță presa și societatea civilă de servilism, dar face ceva mai discret și poate mai important: amintește că alternativa există, că nu suntem condamnați ontologic la slugărnicie, că servilismul este o alegere, nu un destin.

Iar această amintire, oricât de mică, este periculoasă pentru orice Putere, pentru că Puterea se hrănește nu doar din frică, ci mai ales din convingerea generală că  pentru slugi, nu există altă variantă.

Cât timp mai există măcar un om care spune, calm și clar, „pot să cred altceva decât tine și nu am de ce să-mi cer scuze pentru asta”, războiul nu este complet pierdut.

Poate că asta mai reprezintă astăzi acești puțini jurnaliști: nu salvatori, nu lideri, nu modele perfecte, ci simple breșe prin care se mai vede, din când în când, că libertatea nu a murit, ci doar a ajuns un bun rar, discret, aproape rușinat, dar încă respirând.

Când spun că îmi este bine în tabăra celor care n-au câștigat, nu mă refer la fericire, nici la împlinire, ci la faptul că pot să respir fără să simt gustul metalic al compromisului pe limbă. Nu vreau să mă dau mare. Am greșit, și eu, cu siguranță, de multe ori, fiindcă uneori am simpatizat superficial cu câțiva politicieni a căror istorie personală ducea spre cărți, spre cultură… Dar pot să privesc spectacolul politic ca pe un teatru obosit, nu ca pe o bătălie care mă privește personal, iar această detașare, pe cât de mizantropică, pe atât de necesară, mă salvează de la transformarea în vierme, de la acea formă joasă de existență în care omul se târăște spre orice sursă de căldură, chiar dacă vine dintr-un foc murdar.

În fond, adevărata linie de demarcație nu este între stânga și dreapta, nici între progresiști și conservatori, ci între cei care pot trăi fără să se simtă validați de „câștig” și cei care nu se pot concepe pe sine decât ca parte a unei tabere victorioase. Eu am ales, fără mare dramă și fără eroism, prima variantă, și, deși asta mă așază într-o zonă cenușie a istoriei mărunte, - zonă a mediocrității care dealtfel mi se potrivește -, dar aceasta este singura zonă în care mai pot respira fără rușine.