30 ianuarie 1990. Ion Iliescu dezamăgește, dar pune mâna pe putere în România. Așa a început "domnia" Emanatului

Prima Conferinta Nationala a Frontului Salvarii Nationale (FSN), care l-a ales in functia de presedinte pe Ion Iliescu (1990). sursa. Agerpres

30 ianuarie 1990. Finalul lunii ianuarie a anului 1990 a reprezentat un moment de cotitură fundamental în istoria post-decembristă a României. A fost momentul în care consensul național, născut pe baricadele Revoluției, s-a fracturat sub presiunea deciziilor politice luate de noua putere. Un tezaur capturat de liderii FSN

Mai multe documente de epocă, semnate de publiciștii Sorin Dumitrescu, Alfred Neagu și Marin Mincu, în “România liberă”, principalul ziar de opoziție al momentului, surprind cu o acuratețe dureroasă transformarea speranței în teamă și a admirației față de Ion Iliescu în contestare vehementă.

Ion Iliescu, ținta criticilor foștilor aliați

Punctul nevralgic al ambelor texte îl constituie decizia Frontului Salvării Naționale (FSN) de a se transforma în partid politic și de a participa la alegeri, încălcându-și promisiunea inițială de a rămâne doar un organism provizoriu de gestionare a crizei.

Alfred Neagu, în textul său intitulat sugestiv "Am Crezut", rememorează momentul 22 decembrie, când a plecat spre Televiziune mânat de aceleași idealuri ca și Ion Iliescu, pe care îl considera reprezentantul "celei mai frumoase cauze". Totuși, Neagu subliniază că intrarea FSN în competiția electorală a anulat principiile proclamate inițial: abandonarea rolului conducător al unui singur partid și separarea puterilor în stat.

Alfred Neagu: “Frontul Salvării Naționale s-a născut curat, prin consensul intregii țări, in primele clipe ale revoluției, botezat in cel mai sfint singe. Ar fi trebuit să rămină așa, pină cind primele alegeri libere l-ar fi lăsat moștenire istoriei ca un exemplu de mecanism eroic și democratic. Prin decizia de a-l antrena în alegeri împotriva propriilor dumneavoastră declarații, l-ați obligat să intre intr-o confruntare nedemnă de blazoanele nașterii sale, cu rezultatele pe care le urmărim consternați acum. Prin această decizie ați anulat cîteva din principiile proclamate deschis sau implicit. Mai întii primul dintre ele, din cea dintîi proclamație către țară încă din 22 decembrie, abandonarea rolului conducător al unui singur partid (in ciuda efortului de a evita cuvîntul partid, frontul asta a devenit) , delimitarea puterii legislative de cea executivă și de cea politică, principiu democratic fundamental (...)”

Din simbolul democrației, la adeptul metodelor staliniste

Marin Mincu, scriind pe 30 ianuarie 1990, este și mai tranșant. În scrisoarea sa “Democrație nu înseamnă intoleranță”, el descrie decizia din 23 ianuarie, prin care FSN a hotărât să participe la alegeri, drept un moment de "ridicare stalinistă a mâinii", într-o ședință în care vocile critice au fost cenzurate de televiziune.

Marin Mincu: «V-am admirat fără rezerve, așa cum vă admira toată țara, care vă urma cu entuziasm. Dumneavoastră deveniserăți dintr-odată simbolul pur și garanția sigură că acest principiu al democrației nu va fi încălcat. Dar ceea ce s-a întîmplat in ultimele două zile mă umple de consternare și rușine, rușine pentru toți cei care simt ca mine și nu au curajul s-o spună. Tocmai Dumneavoastră, garantul absolut al Democrației v-ați constituit brusc în cel care o încalcă în mod flagrant, abdicînd (pentru ce ?) de la orice dialog real și dictind unele decrete și hotărâri care ne pot impinge la „escaladarea violenței" (...)».

Argumentația lui Alfred Neagu este una preponderent structurală și morală. El avertizează că FSN, deținând atât puterea legislativă (prin Consiliu), cât și pe cea executivă (prin Guvern), recreează spectrul unui "partid unic, ca un monolit de tristă amintire". Scriitorul identifică o contradicție flagrantă între decretele FSN și realitate: deși militarilor, judecătorilor și procurorilor li s-a interzis activitatea politică, aceștia făceau parte din structurile de conducere ale FSN la nivel național și județean.

 Neagu oferă și un exemplu cutremurător al efectelor sociale ale acestei acaparări de putere: poetul Constantin Abăluță a fost bătut în stradă doar pentru că a declarat că nu este cu niciun partid, fiind etichetat imediat de mulțime ca inamic al Frontului.

Prima Conferinta Nationala a Frontului Salvarii Nationale (FSN), care l-a ales in functia de presedinte pe Ion Iliescu (1990). sursa. Agerpres

Farsa TVR

Dacă Neagu scrie cu tristețea celui înșelat, Marin Mincu scrie sub imperiul șocului provocat de evenimentele violente din 28-29 ianuarie 1990 (prima "Mineriadă"). Mincu îl acuză direct pe Ion Iliescu de instigare la război civil prin chemarea muncitorilor și a minerilor pentru a "apăra" Frontul de manifestanții opoziției.

Acesta condamnă "farsa rușinoasă" montată de redactorii TVR, care au incitat muncitorii din marile întreprinderi împotriva studenților și a partidelor istorice. Mincu observă cu groază cum loialitatea maselor este confiscată pentru a crea un nou cult al personalității, similar celui anterior, manifestat prin sloganuri de tipul "Nu vă părăsim". Deși manifestațiile opoziției fuseseră interzise în Piața Victoriei, contramanifestațiile susținătorilor FSN au fost permise și chiar încurajate de liderul FSN, care le-a numit o "veritabilă revoluție populară".

Mincu definește democrația într-un mod care era vital pentru acele momente: "confruntare egală și nu intoleranță și violență, înseamnă respectare a celorlalți și dialog pașnic".

Cei doi scriitori, deși pornesc de la admirația inițială față de Ion Iliescu, ajung la aceeași concluzie sumbră: refuzul FSN de a se separa de stat și manipularea maselor riscau să “împingă țara într-un nou totalitarism”.

Apeluri patetice, final ironic

Scrisorile lor rămân documente istorice esențiale care demonstrează că, încă din primele săptămâni ale anului 1990, intelectualitatea românească a intuit pericolul deturnării Revoluției prin perpetuarea metodelor autoritare sub o mască democratică. Neagu cerea separarea apelor pentru a salva onoarea FSN , în timp ce Mincu cerea imperativ stoparea violenței pentru a salva însăși ideea de europenitate a României.

Finalul îi aparține pictorului Sorin Dumitrescu. Sub titlul „STRICT AUTENTIC”, autorul transmite un avertisment ironic conducerii F.S.N., relatând o anecdotă politică despre un secretar general comunist din Est aflat într-o vizită diplomatică în Asia.

Fiind întrebat de opoziția locală, chiar pe aeroport, de ce refuză pluralismul politic în propria țară, liderul comunist a oferit un răspuns cinic: existența mai multor partide „ar tulbura dragostea poporului” față de partidul unic de guvernământ.

De ce țara dumneavoastră, ce se vrea atât de democratică, refuză pluralismul politic ?

Oaspetele, fără să clipească, a răspuns : - Partidul nostru consideră că existența mai multor partide politice ar tulbura dragostea poporului față de partidul nostru.