Octavian Paler și spulberarea iluziilor din ianuarie 1990. Participarea FSN la alegeri, o trădare a jertfei tinerilor

Doina Cornea ,Silviu Brucan si Dumitru Maziliu (de la stanga la dreapta), la prima sedinta a Consiliului Frontului Salvarii Nationale. sursa: Agerpres

La doar o lună de la căderea regimului Ceaușescu, societatea românească se afla într-o stare de euforie fragilă, pe care Octavian Paler (1926-2007) a simțit-o amenințată în seara zilei de 23 ianuarie 1990, când FSN anunță că va participa la alegeri.

În editorialul său memorabil, publicat în zilele următoare în “România Liberă” putem vedea cum se schimbă atmosfera. Scriitorul mărturisește că acea seară a reprezentat momentul în care „iluziile au murit”.

Octavian Paler: Iluziile au durat o lună

Motivul a fost decizia Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN) de a se transforma în partid politic și de a participa la alegeri, încălcându-și promisiunea inițială de a rămâne un simplu administrator provizoriu al puterii. Pentru Paler, această mutare nu a fost doar o strategie politică, ci o „delapidare a revoluției”, un proces prin care spiritul pur al străzii era înlocuit de mecanisme de putere ce aminteau izbitor de vechiul regim comunist.

Analiza lui Paler pornește de la o paralelă istorică dureroasă cu anul 1945, momentul instaurării guvernului Petru Groza. Scriitorul, care la acea vreme era un adolescent retras printre cărți, retrăiește în 1990 aceeași senzație de greață în fața politicii murdare. El compară „pumnul lui Vîșinski”, care a decis soarta țării după al Doilea Război Mondial, cu presiunea invizibilă, dar vizibilă a noilor lideri de la București. Întrebarea retorică a lui Paler, „Au murit în zadar atâția români?”, devine un laitmotiv al articolului, exprimând teama că viitorul României era din nou refuzat prin metode ce mimau democrația, dar păstrau reflexele autoritare.

Legitimitatea FSN și transformarea jertfei în capital electoral

Un punct central al criticii lui Octavian Paler vizează sursa legitimității FSN. Scriitorul subliniază cu fermitate că dictatura lui Ceaușescu nu a fost răsturnată de Frontul Salvării Naționale, ci de poporul ieșit spontan în stradă. FSN a fost chemat să umple un vid de putere și să asigure gestiunea treburilor publice până la primele alegeri libere.

Transformarea acestui mandat administrativ într-o candidatură politică a fost percepută de Paler ca o fraudă morală. El argumentează că FSN a folosit resursele statului, televiziunea națională și măsurile reparatorii firești de după dictatură pentru a-și construi un avantaj electoral nedrept în fața partidelor istorice care abia se reorganizau.

Paler critică dur modul în care deciziile erau luate în cadrul Consiliului Frontului, descriind atmosfera ședințelor ca fiind „angoasantă” și similară cu cele ale fostului Partid Comunist. Ridicarea de mâini pentru decizii capitale și unanimitatea afișată i s-au părut semne clare ale unei „restaurații originale”.

Termenul de „cale originală spre democrație”, promovat de liderii de atunci, era privit de Paler ca un paravan pentru menținerea vechilor structuri sub o nouă fațadă. El a văzut în gestul Doinei Cornea, care a demisionat din Consiliu refuzând să fie prizoniera unui „simulacru de democrație”, singura cale demnă de urmat pentru intelectualii cu rectitudine morală.

Controlul media și riscul partidului unic

Un alt aspect esențial al analizei lui Paler este monopolul asupra informației. Scriitorul atrage atenția asupra faptului că directorul general al Radioteleviziunii era membru al Consiliului FSN și chiar purtător de cuvânt al acestuia. În acest context, întrebarea despre cât de „liberă” era televiziunea română devenea una retorică.

Paler intuia că accesul inegal la dialogul cu țara va duce la alegeri frauduloase prin însăși natura campaniei, indiferent dacă numărătoarea voturilor ar fi fost corectă. FSN avea șansa de a deveni popular prin exercițiul puterii, în timp ce partidele de opoziție erau reduse la condiția de simpli oratori fără pârghii de acțiune.

Editorialul se încheie cu un avertisment sumbru care, privit retrospectiv, a anticipat multe dintre tensiunile deceniului ce a urmat. Octavian Paler avertiza că drumul pe care s-a angajat Frontul reprezintă o „primejdie sigură” de restaurare a partidului unic. Pentru el, 23 ianuarie 1990 a fost „începutul sfârșitului revoluției române”, momentul în care puritatea sacrificiului din Piața Universității a fost sacrificată pe altarul ambițiilor politice.

Partidele istorice protestează

Decizia Consiliului Frontului Salvării Naționale (F.S.N.) de a se transforma în competitor electoral a generat o ripostă imediată și coordonată din partea forțelor politice democratice, materializată printr-o declarație comună semnată de liderii PNȚCD (Corneliu Coposu), PNL (Ioan Gh. I. C. Brătianu) și PSDR (Sergiu Cunescu).

Protestul celor trei partide istorice acuza FrSN de încălcarea flagrantă a angajamentului său inițial de a acționa exclusiv ca un garant provizoriu al administrației până la organizarea scrutinului.

Semnatarii au subliniat că, prin abandonarea neutralității, FSN a instaurat un monopol de tip totalitar asupra resurselor statului, controlând discreționar finanțele publice, radioteleviziunea și publicațiile centrale. Această poziție dominantă, susținută de vechile cadre de conducere ale dictaturii comuniste menținute în funcții, era privită ca o barieră insurmontabilă în calea unor alegeri cu adevărat libere, transformând exercitarea actului de guvernare într-un capital electoral abuziv.

Protest fără rezultat

În plan moral și politic, opoziția a respins categoric pretenția FSN de a confisca victoria Revoluției, argumentând că insurecția anticomunistă a fost opera exclusivă a poporului și a tinerilor martiri, nu a unei grupări formate din dizidenți „de ultimă oră” sau foști privilegiați ai regimului. Declarația evidenția contrastul izbitor dintre suferința insignifiantă a noilor lideri de stat și deceniile de persecuții barbare și temniță îndurate de membrii partidelor istorice.

Pentru a preveni restaurarea unei noi forme de partid unic sub paravanul democrației, PNȚCD, PNL  și PSDR au cerut retragerea imediată a Frontului de la cârma țării și înlocuirea sa cu un Guvern Provizoriu de uniune. Acest for legislativ și executiv ar fi urmat să includă reprezentanți ai tuturor partidelor active, personalități cu un trecut anticomunist ireproșabil și reprezentanți ai tineretului, singura formulă considerată capabilă să asigure o tranziție onestă și să salveze viitorul democratic al României.

Un protest fără nici un rezultat, Ion Iliescu și FSN pseseră mâna pe putere și nu aveau de gând să o lase...