Povestea unui motan transformat în sursă de electricitate domestică în perioada cea mai crâncenă a regimului ceauşist şi o serie de cuvinte care i-ar fi putut întrista iremediabil pe “oamenii muncii” deconstruiesc un mit literar şi explică o dramă.

Istoria literară e inseparabilă de context. Iar contextul e, în deceniile comunismului, anecdotic, o înlănţuire nevăzută de negocieri ale conţinuturilor literare.

Instanţele sunt însă, aproape mereu, extraliterare. Partidul, activiştii, realitatea socialistă, imperativele proletcultiste – toate modifică, într-un fel sau altul, producţia artistică înainte de 1990. Deasupra tuturor însă, se află o instituție-bisturiu pentru destinul scriitorilor perioadei: cenzura.

Cum poate fi recompusă istoria literaturii româneşti, evitând trauma produsă în deceniile totalitarismului comunist? Cum poate fi salvată, estetic, bibliografia unor scriitori, în condiţiile în care un sfert din literatură română este produsul plenarelor de partid?

Răspunsul e dezarmant – nu prea poate – şi a venit săptămâna aceasta, într-o formă mai puţin categorică, atunci când Ioana Bot, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, a susţinut ultima prelegere din cadrul primei serii de conferinţe “Monica Lovinescu”.

Trecutul care nu mai trece Ioana Bot a lansat o provocare susţinând că istoriilor literare româneşti, inclusiv celor postdecembriste, le lipseşte tocmai elementul esenţial: dimensiunea istorică. Simplu spus, argumentul estetic prevalează celui de istorie literară, într-o formă interesată de memorie care caută să justifice drama unor generaţii de literaţi apelând la mitul „rezistenţei prin cultură”.

La întrebarea “cui îi este frică de istoria literară?”, răspunsul formulat de Ioana Bot a fost unul paradoxal: istoricilor literari. Adică exact celor responsabili pentru asamblarea unei istorii literare care priveşte scriitura ca pe un fapt estetic izolat de orice imixtiune şi o falsifică interpretativ, conferind impresia mincinoasă de ordine armonioasă.

Un mit greu de ucis: rezistenţa prin cultură În miezul realităţii însă, acolo unde memoria selectivă eşuează, lucrurile stau altfel. Ioana Bot a amintit tribulaţiile politice ale avangardei, ale criterioniştilor şi, mai ales, raporturile scriitorilor cu puterea politică din deceniile de comunism, relaţie pe care literatura perioadei o reflectă plenar.

Reîntoarcerea la istorie, la fapte, la cauze ar putea deconstrui unele mituri fondatoare care întreţin iluzia că lumea literară a câştigat lupta cu regimul comunist. A ieşit el, scriitorul generic, mai puternic din această luptă? Literatura, la rândul ei, a avut de câştigat? Au reuşit autorii să afirme estetic libertăţi care le erau negate politic? A existat, într-adevăr, o rezistenţă prin cultură suficient de rădăcinoasă încât să constituie premisele unui model de interpretare?

Aici, se deschide o paranteză despre cum se negociază cuvinte şi sentimente în literatura realismului socialist şi despre cum dispar personaje sau cărţi întregi atunci când imaginaţia intră în coliziune cu ambiţiile şi ideologia partidului totalitar.

PARANOIA ADULŢILOR Cum a dispărut din literatura pentru copii motanul Arpagic Motivele memoriei nu sunt niciodată pure. Cu atât mai mult acolo unde trecutul recent reţine episoade degradante, laşităţi şi compromisuri. În conferinţa susţinută la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Ioana Bot a glosat pe marginea unor astfel de situaţii-tip pe care le-a ilustrat copios cu exemple.

Publicul a putut afla cum o serie de cuvinte precum “moarte”, “tragic”, “ruşine” erau puse la index pentru că ofereau o perspectivă pesimistă pentru prea optimistul regim comunist. Sau cum celebrului motan Arpagic al Anei Blandiana, transformat în sursă de electricitate domestică, i-a fost interzisă apariţia în volum atunci când criza economică a regimului ceauşist s-a acutizat şi tăierea curentului electric devenise o practică generalizată.

Independent de textul autoarei, ilustraţia de carte îl înfăţişa pe motanul Arpagic sub forma unui corp de iluminat. O legendă urbană începuse chiar să circule la mijlocul anilor ’80 – arpagicul ar fi fost redenumit “ceapă tânără” pentru a evita orice aluzie la motanul incriminat, ajuns la o celebritate nedorită pentru regim. Istoria literară se scrie şi aşa: o carte publicată la editura Ion Creangă, dedicată copiilor, ajunge, într-un deceniu, la indexul comunist.

Ana Blandiana este doar un exemplu. Unul fericit. Sute de destine literare s-au frânt sub şenilele ideologice ale comunismului.

• În 1980, Ana Blandiana publică volumul de versuri pentru copii “Întâmplări din grădina mea” şi îl inventează ca personaj literar pe motanul Arpagic. Într-un interviu oferit EVZ în 2008, Blandiana rememora apariţia celui care avea să-i aducă ostracizarea literară: “Arpagic a existat în realitate şi a apărut în viaţa noastră după cutremurul din ’77, atunci când am închiriat o căsuţă într-un sat de lângă Bucureşti, pentru că blocul în care locuisem se prăbuşise, iar soţul meu, prins sub dărâmături, scăpase printr-un adevărat miracol. Amândoi eram copii crescuţi la oraş, astfel încât mutarea la ţară, descoperirea satului, a grădinii şi, în general, a naturii nu ca decor, ci ca mecanism al lumii, au reprezentat o adevărată experienţă existenţială. Ne-am apucat de grădinărit, iar viitorul motan Arpagic - care era atunci doar un pisic slăbuţ, numai ochi şi codiţă – a apărut la noi în grădină în timp ce făceam straturile de ceapă, punând arpagicul în pământ, în linii drepte aliniate cu sfoară. Ne-a urmărit un timp plin de curiozitate, apoi a intrat în acţiune, venind în urma noastră, scoţând bulbii de arpagic, cu lăbuţa, din pământ şi aşezându-i frumos pe margine. Aşa credea el că e jocul. L-am adoptat, l-am botezat şi l-am transformat în personaj literar”.
• În 1983, editura Ion Creangă publica al doilea volum de versuri pentru copii semnat de Ana Blandiana, “Alte întâmplări din grădina mea”. Motanul Arpagic era deja o celebritate literară şi se pregătea de aventura vieţii sale: intrarea în dizgraţia partidului.
• În 1988, Ana Blandiana publică “Întâmplări de pe strada mea” şi face o greşeală de scriitor: îşi foloseşte imaginaţia. „Mi-am închipuit cum s-ar purta personajul meu dacă i s-ar sui la cap gloria de a fi devenit celebru. Şi nimic nu era mai simplu decât să mi-l imaginez purtându-se ca Ceauşescu. Ceea ce a rezultat a fost o amuzantă parodie în care toată lumea scandează Ar-pa-gic”, declara scriitoarea pentru EVZ în 2008. Dedicată copiilor, cartea a început să fie citită de adulţi, care descopereau un pamflet politic sub înfăţişarea parodică a motanului. Imediat, atât cartea, cât şi autoarea versurilor au fost interzise.

În conferinţa de la IICCMER, Ioana Bot a vorbit şi despre complicităţile savuroase dintre cenzură şi autori, un joc de-a şoarecele şi pisica menit să asigure trecerea nestigherită a unor “şopârle” (cum erau numite textele cu conţinut subversiv politic) mai mari, cu preţul lichidării unora mai mici, aruncate ca momeală cenzorului.

Concluzia? Istoria literară nu se mai poate constitui ca un model unitar, iar ficţiunile eroizante ale rezistenţei prin cultură trebuie reconsiderate critic, pornind de la fiecare caz în parte, acolo unde scriitorul a acţionat conştient pentru a-şi proteja textul de intervenţia cenzorilor, beneficiind de înţelegerea sau ignoranţa lor.

La final, o întrebare legitimă a rămas: cât au câştigat şi cât au pierdut scriitorul şi literatura din această tranzacţionare a libertăţii lor? Răspunsul se lasă aşteptat.

“O vedetă de pe strada mea”, poezia care i-a adus Anei Blandiana statutul de scriitor interzis Înainte de a merge mai departe / Trebuie să deschid o paranteză / (Adică un capitol din carte / Sau din poveste) / Despre cineva care nu este / Nici maidanez, nici maidaneză. / De fapt, în cazul lui, / Epitetele nu explică nimic, / Mai bine să vă spui / Că este vorba de Arpagic.

Şi când am spus Arpagic / Cred că e suficient / Ca să nu mai explic / Şi să ştiţi pe moment / Cine este acest personaj, / Pe care-mi permit / Să-l numesc cel mai vestit / Motan din oraş. / Căruia i s-au scris poezii / Şi i s-au făcut portrete, / Aşa cum se obişnuieşte printre vedete.

Despre care, pe lângă toate, / S-au făcut şi desene animate / Palpitante şi pline de umor / Date la televizor. / Ei bine, după toate aceste succese / De necontestat / Şi de necrezut, / Arpagic, cum era şi de aşteptat, / S-a cam încrezut. / Dar nici nu e de mirare: / Când iese la plimbare / Toată strada emoţionată / Se îmbulzeşte să-l vadă;

Ferestrele se dau de perete, / Copiii uită de caiete, / Crengile se apleacă peste gard, / E o aglomeraţie ca pe bulevard, / Maşinile sunt obligate / Să încetinească, / I se aruncă ocheade / În manieră pisicească, / I se dau flori, / Pâine cu sare, / Câte-o scrisoare în plic / Şi toată lumea strigă / Ar-pa-gic!

El înaintează important şi hai-hui, / Dă un sfat, ascultă un protest mai sonor / Ca acela al unei cloşte cu pui / Împotriva unui motan vânător, / Distribuie zâmbete, strângeri de labă, / Câte o amendă / Sau, mai degrabă, / Admonestare / Şi toată lumea e atentă / Şi recunoscătoare. / Ba se suspendă/ (să vezi şi să nu crezi) / Până şi luptele dintre maidaneze şi maidanezi!

Şi (culme a culmilor) mi s-a relatat / Ca un şoricel, / Care-aştepta să fie înşfăcat / De Domnia-Sa, / Scâncea subţirel / Printre suspine: / Ce cinste pentru mine / Să mă înghită chiar El! / În această situaţie năzdravană / Mi se pare normal / Că Arpagic nu-şi mai încape în blană / Şi se crede fenomenal.

Încât chiar mă mir, în consecinţă, / Că mai răspunde când îl chem / (Oferindu-i, bineînţeles, drept recunoştinţă, / Un poem!). / Probabil că în firea / Lui de celebritate / Ajunsă la apogeu / Mai răzbate, / Câteodată, / Cu greu, / Ca o erată, / Amintirea / Că e personajul meu...

Conferinţele “Monica Lovinescu” se vor relua în luna octombrie, cu prelegeri susţinute de Horia Roman Patapievici, Sorin Alexandrescu, Augustin Ioan, Sanda Cordoş sau Andrei Ujică.