Dacă astăzi un medic îi spune unui bolnav de cancer că nu are şanse să supravieţuiască, mâine ar putea să îi spună că o echipă de doctori îl aşteaptă la tratament. Între astăzi şi mâine este însă o lungă cale a necunoaşterii, pe care unii încearcă să o lumineze. Dar au nevoie de bani.

Clujeanul Iulian Novac va alerga câte un maraton pe zi timp de 21 de zile pentru a repara un pic o nedreptate socială: „din păcate, un român bolnav de cancer nu se bucură de şansele pe care le are un vest-european”.

Când spune asta, Olga Cridland, preşedinte voluntar la un ONG dedicat tinerilor bolnavi de cancer, nu aruncă o vorbă în vânt. Nu e neapărat un atac la adresa sistemului de sănătate, este doar o radiografie-fulger realizată de un om care a văzut sute de copii bolnavi de cancer şi, mai ales, pe părinţii acestora. Acum 30 de ani, un om a arătat că soarta bolnavilor de cancer nu depinde numai de deciziile din birouri guvernamentale, ci şi de voinţa individuală. Canada de la est la vest, cu un picior de metal

E un exemplu de civism care stă pe cartea de vizită a Canadei. Chiar şi vecinii americani au fost fascinaţi de acest frumos nebun al anilor 70-80, care a reuşit să strângă sute de milioane de dolari pentru descoperirea de noi metode pentru tratarea diverselor forme de cancer. Cu un picior bun şi unul artificial.

După ce a fost diagnosticat cu cancer osos, lui Terry Fox (foto: statuie în memoria sa ridicată în Ottawa) i-a fost amputat piciorul drept. Avea 19 ani când i s-a întâmplat asta. Pe atunci, era un jucător de baschet cu importante calităţi atletice. După operaţie, pentru el totul părea pierdut. Cariera de sportiv se dusese naibii de tot. Dar, gândind că poate face ceva pentru alţii, a reuşit să îşi regăsească motivaţia în viaţă. A gândit un plan nebun: să traverseze, de-a latul, imensa Canadă, alergând în fiecare zi câte un maraton. Cu piciorul de metal.

La început, nimeni nu l-a crezut în stare, îşi aminteşte ambasadorul Canadei în România, Philippe Beaulne. Dar, pe măsură ce începea să lase sute de kilometri în urmă, Fox devenea un prieten pentru tot mai mulţi, apoi o vedetă naţională, în cele din urmă un erou. El plecase în cursă cu un gând: ştia că, atunci când el a fost diagnosticat cu cancer osos, doctorii îi dăduseră 50% şanse de supravieţuire. Cu doi ani înainte, un pacient în situaţia sa avea doar 15% şanse de supravieţuire. Susţinută de bani, găsirea de noi tratamente evoluase. Amintiri despre un erou Dacă ar putea îmbunătăţi procentul ăsta de 50%?, şi-a spus el în 1980. Cursa de 144 de zile pe care şi-o dorea, începută la 12 aprilie 1980, s-a sfârşit mai devreme. Maratonul Speranţei lua sfârşit după 5.000 de kilometri alergaţi, la 1 septembrie 1980, când Fox afla că boala sa s-a extins la plămâni. Avea să moară câteva luni mai târziu, în 1981.

Îşi propusese să adune 2 milioane de dolari, dar în anul cursei şi în cel al morţii sale s-au strâns 24 de milioane. Până astăzi, peste 400 de milioane de dolari s-au strâns în numele lui Terry Fox.

„În Europa, doar 11 ţări organizează Maratonul Terry Fox. România trebuie să fie mândră că este printre ele”, spune directorul Şcolii Americane Internaţionale din Bucureşti, David Ottaviano. Sâmbătă, 11 septembrie, Şcoala a organizat a 11-a ediţie românească a cursei Terry Fox. Prilej pentru sute de oameni, străini şi români, să alerge şi să doneze pentru tratarea cancerului în România. David Ottaviano îşi aminteşte de anii în care Fox cucerea lumea cu devotamentul său. "Eu vreau să o fac numai pentru copiii care au cancer”

„M-a şocat acest tânăr om. Au existat firme, ca McDonalds sau Nike, care au spus „Îţi dăm bani să faci asta”, iar el a răspuns „Nu, eu vreau să o fac numai pentru copiii care au cancer”. Nu voia niciun fel de sprijin”. Terry Fox a dorit ca Maratonul Speranţei să nu fie însoţit sau dublat de interese comerciale. De aceea, cursa nu are sponsori, banii se strâng pur şi simplu din donaţiile oamenilor.

„Nu există administraţie, nu se plătesc bani pentru asta. Noi pur şi simplu primim banii şi îi dăm mai departe, pentru asociaţiile şi institutele care se ocupă cu bolnavii de cancer”, încheie Ottaviano. Printre cei prezenţi la cursa de sâmbătă s-au aflat şi ambasadorii Canadei şi Statelor Unite, Philippe Beaulne şi Mark Gitenstein. Primul îşi aminteşte secvenţe celebre cu tânărul alergător canadian.

„La început, sigur că erau dubii: cum poate un om cu un picior artificial să traverseze Canada, alergând? Desigur că mulţi nu credeau. Dar toţi erau surprinşi de devotamentul, de motivaţia sa incredibilă. Şi, pe măsură ce avansa în cursa sa, tot mai mulţi oameni i se alăturau, alergau cu el câţiva kilometri”, îşi aminteşte Beaulne. După ce televiziunile au făcut cursa cunoscută în Canada şi SUA, banii pentru tratarea cancerului au început să se strângă. Cursa incredibilă a lui Terry Fox, din 1981. A pornit din St John şi a fost oprit de boală în Thunder Bay.

„Îmi amintesc că, atunci când a fost nevoit să anunţe că renunţă, a fost o conferinţă emoţionantă. Nu mai avea mult până la finalul cursei, a regretat enorm că nu a terminat Maratonul Speranţei. Dar cancerului i se răspândise la plămâni, iar doctorii său i-au interzis să mai alerge”. Pentru Philippe Beaulne, ambasador al Canadei în România de anul trecut, Terry Fox este un tânăr cu care Canada se poate mândri în toată lumea. Şi o face. Sute de curse organizate în Canada şi îi întreaga lume îi poartă numele.

„Îmi amintesc de o cursă pe care am organizat-o în Senegal, în 1994. La start, erau 5.000 de participanţi”, îşi aminteşte diplomatul. Cu ocazia celor 11 ediţii organizate în România, s-au strâns din donaţii peste 130.000 de dolari, bani destinaţi bolnavilor de cancer din această ţară. La cursa de sâmbătă, un traseu de 5 kilometri prin pădurea Băneasa, au participat aproximativ 500 de persoane.   Banii pentru cercetare au salvat vieţi

Printre ele şi John Lavelle, canadian din aceeaşi generaţie cu Terry Fox, care îi mulţumeşte acum sportivului, deoarece prin el şi alţi oameni care au susţinut cauza bolnavilor de cancer, cumnata sa a scăpat de cumplita boală.

„În urmă cu câţiva ani, un prieten din Canada a murit de cancer. Am o cumnată care a descoperit că are cancer, dar, cu ajutorul cercetării intense din ultimii ani, s-a arătat că este tratabil”, spune Lavelle. Împreună cu familia sa, a urmărit în 1980 fantastica aventură a lui Terry Fox. „Îl urmăream în fiecare noapte, la televizor. Nu ştiu de unde avea puterea aceasta, mergând practic cu un singur picior, şchiopătând întruna. Nu a terminat cursa, dar a fost pur şi simplu fenomenal. Dacă la început nu se uitau toţi, după primele sute de mile a ajuns un adevărat erou naţional”.

Lavelle însuşi a alergat astăzi inspirat de Terry Fox. „Acum doi ani, am avut o operaţie foarte complicată la genunchi. Cred că Terry m-a inspirat şi pe mine. Este cea mai lungă distanţă pe care am alergat-o de atunci. M-a terminat, dar am alergat destul de repede”. 1000 de kilometri în 21 de zile - "Sunt convins că voi reuşi"

Asociaţia PAVEL, care încearcă să îi ajute pe copiii şi adolescenţi bolnavi de cancer, este, de anul trecut, beneficiara donaţiilor strânse în numele lui Terry Fox. Anul trecut, clujeanul Iulian Novac termina primul său maraton şi îi propunea Olgăi Cridland, preşedintele PAVEL, o cursă inspirată din nebunia curată a lui Terry Fox. Să alerge, anul viitor, cei 1.000 de kilometri dintre Satu Mare şi Constanţa.

„Cum ar fi să combin alergatul, care îmi place enorm, cu dorinţa de a ajuta pe cineva?”, se întreba Iulian Novac anul trecut, pe când se antrena pentru un maraton. „Şi m-am gândit la bolnavii de cancer, deoarece, pentru mine, sunt cea mai vulnerabilă categorie de pacienţi”, îşi aminteşte sportivul. „Era o zi de decembrie când am sunat-o pe doamna Cridland. Găsisem organizaţia PAVEL pe internet. Când i-am spus ce vreau să fac, au fost câteva zeci de secunde de linişte, niciunul dintre noi nu spunea nimic”.

La jumătate de an de la acel moment, proiectul asociaţiei PAVEL şi al lui Iulian Novac a câştigat popularitate. Contul de Facebook destinat cursei, 1000 pentru viaţă, are câteva sute de fani. Iar sportivul a găsit şi câţiva prieteni care vor să se alăture proiectului şi să alerge împreună cei 1000 de kilometri. „Am alergat primul maraton în 2009. Poate părea fantezist ceea ce vreau eu să fac la anul (n.r. 1.000 de kilometri în 21 de zile), dar programul combină mersul cu alergatul şi voi avea timp şi de odihnă. Ştiu însă că va fi greu, dar voi începe un antrenament special cu câteva luni înainte de cursă, aşa că sunt convins că totul va fi bine”.

Voluntarii PAVEL, cei mai mulţi rude ale unor tineri care au supravieţuit cancerului, sunt şi ei, în felul lor, nişte alergători neobosiţi. Fondată la mijlocul anilor 1990 de un grup de voluntari, asociaţia a ajutat, direct sau indirect, mii de persoane bolnave de cancer. Campaniile desfăşurate până în 2004 au contribuit la dotarea unor centre pentru bolnavii de cancer din Târgu Mureş şi Bucureşti. Numeroşi tineri cu această boală au primit bani de medicamentele care le sunt vitale. Bolnav de cancer în România - "situaţia e tragică"

„Casa de Asigurări nu acoperă întotdeauna costurile medicamentelor. Sunt multe medicamente care nu se găsesc pe piaţa din România şi le aducem din străinătate. Sunt foarte multe cazuri sociale printre copii şi nu vrem ca aceşti copii, ale căror familii nu îşi permit să cumpere medicamentele, să fie private de aceste medicamente. Şi am reuşim să strângem bani şi să legăm un lanţ uman: noi trimitem banii, iar un voluntar din Austria ne ajută să le luăm, fără a fi nevoiţi să plătim suplimentar”, spune Olga Cridland.

„Situaţia e tragică. Nu merităm să trăim ceea ce trăim. […] Sunt spitale în România care nu au nici măcar antinevralgice. În prezent, cred că un român bolnav de cancer nu se bucură de şansele pe care le are un francez. Şi asta nu ţine de capacitatea medicilor, că mulţi dintre medicii români sunt foarte buni, cât de capacitatea sistemului de sănătate”, completează preşedintele PAVEL.

Unul dintre băieţii Olgăi Cridland a avut cancer şi a fost tratat cu succes în România. „A avut cancer, între 15 şi 17 ani. Nu vă puteţi închipui ce simte un părinte când copilul îi spune că nu mai poate de durere. Acum, e vindecat complet, tratat numai în România”.