Copiii care au început revoluţia anticomunistă de la Chişinău au primit o replică pe măsura tinereţii lor: au fost luaţi în serios de autorităţile comuniste. Ce înseamnă asta? Înseamnă două lucruri, unul subtil (o subtilitate de inspiraţie kaghebistă) şi altul brutal.
Lucrul subtil e că presa de partid şi de stat a prezentat imagini cu stricăciunile făcute de manifestanţi (geamuri sparte, scaune aruncate pe foc, blovani pe caldarâm, forţe de ordine cu sânge pa faţă), cu accent pe vagabonzii infiltraţi. Efect sigur: aruncarea unei anateme de culoare roşie, dacă mi-e îngăduit termenul, asupra copiilor care vor să le fie mai bine lor şi părinţilor lor. Părinţi care au fost sfătuiţi, la ore de vârf, să nu-şi mai lase copiii la miting, că e cu droguri. Cunoaştem procedeul, e de manualul, a fost exersat de Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989, cât a apucat, şi dus la perfecţiune de Ion Iliescu, în 1990, când a împărţit ţara în golani şi oameni de bine.
Lucrul brutal sunt arestările. Pentru că, oricât ar vrea comuniştii să fie de subtili, câteodată ţi-o spun de-a dreptul, în felul lor. Au săltat 194 de oameni, între care foarte mulţi elevi şi studenţi (inclusiv opt minori, aflu). I-au luat de pe stradă sau din spitale ca să-i interogheze un pic. Ştim ce înseamnă asta. Vreţi libertate? Iaca libertate! Zbang!
Impactul imediat a fost răvăşitor. Unii dintre cei care umpluseră marţi Piaţa Marii Adunări Naţionale s-au gândit de două ori înainte de a veni din nou, miercuri. Unii n-au mai venit. „Comuniştii vor fi şi mai agresivi ca până acum. Vor folosi metode şi mai dure. Vai de copiii arestaţi, vor înfunda puşcăria!”. Aşa îmi vorbea, dimineaţă, o prietenă din Chişinău. Tânără şi deznădăjduită.
Zeci de părinţi sunau înnebuniţi la redacţii să afle de ce nu li se întorc copiii acasă. Un şef al poliţiei anunţa, cinic: ”Au fost duşi din Chişinău”. Nu e mai sănătoasă fuga din ţară, cât colo?, m-au întrebat alţi prieteni din Basarabia. Nu cumva i-am întărit mai rău pe comunişti? Merită să mai luptăm? Mai putem noi, nişte tineri fără pile, să-i învingem pe comunişti?, m-au întrebat, dezamăgiţi.
Răspunsul e da, merită. Comunismul e o ruşine, o durere, o năpastă, un blestem. E exact aşa cum l-a definit Mihai Dobrovolschi la Radio Guerilla „o râmă, roşie, care se regenerează”. Din păcate, comunismul nu e din cărţi, e real. Face ravagii, încă face ravagii. Chiar aici, în Europa, chiar aici, acasă la noi. De aceea doare aşa.
Există şi o veste bună în toată această furie a puterii de la Chişinău: dârdâie. E înghesuită. Ursuleţul comunist Vladimir Voronin nu mai are din ce coadă să dea. Ceea ce face acum e teribil. Însă e doar mormăitul din urmă, prieteni din Basarabia. Aveţi încredere!
Comentaţi şi pe www.calinhera.blogspot.com
CITIŢI ŞI:
Moldovenii au ieşit în stradă la Paris Chişinăul deschide o campanie de represalii diplomatice Rusia sare în apărarea regimului de la Chişinău Copii săltaţi de poliţia lui Vladimir Voronin de pe patul de spital Fost consilier al lui Voronin, arestat CHRISTIAN MITITELU: Comoţie la Chişinău VLAD ODOBESCU: Revolta fără lideri de la Chişinău
Recomandările noastre
