Certitudinea incheierii unui capitol negru din istoria circulatiei pe drumurile romanesti o am aproape in fiecare zi in cateva locuri din Bucuresti, unde grupuri de politisti amabili ii ajuta pe soferii mai slabi de minte sa travereseze intersectia.

Soferii despre care vorbesc nu sunt neaparat din specia mitocanilor: privindu-i zi de zi cum se blocheaza unii pe altii cu orele doar ca sa evite o asteptare de cateva minute, devine destul de evident ca nu o fac cu rea-vointa, ci ca pe multi dintre ei pur si simplu nu-i duce mintea.

Sigur ca tot niste militieni sunt de vina pentru ca am ajuns in aceasta stare deplorabila in care distributia carnetelor de conducere pare invers proportionala cu IQ-ul populatiei.

Dar ma bucur cand progeniturile lor, politistii de soi nou, se silesc sa indrepte greselile antecesorilor si-i ajuta, cu duhul blandetii, pe impetuosii mei colegi de trafic sa-si vina in minti.

Adica sa nu mai intre intr-o intersectie pe jumatate blocata, sa nu-si mai claxoneze colegul din fata care asteapta pe verde deblocarea intersectiei si sa nu mai vireze in intersectii decat de pe banda de langa bordura.

Politistii de soi nou nu-i cearta pe soferii care gresesc si rareori ajung sa-i amendeze. Sunt, pur si simplu, mai multi si nu-i mai lasa sa greseasca.

Am incredere ca, prin repetitii zilnice, colegii nostri de trafic mai slabi de minte vor dezvolta un numar de reflexe conditionate care ii vor face sa semene cu soferii inteligenti. Insist asupra faptului ca nu cred ca avem de-a face cu mitocani, ci cu simpli netoti, care nu trebuie pedepsiti, ci ajutati.

In fiecare zi, baletul politistilor in fata hoardelor de soferi indisciplinati imi aduce aminte de emotia cu care am urmarit, cand eram mic, pe diafilm, domesticirea lui Vineri de catre Robinson Crusoe.

Cu mitocania claxonagiilor e insa o alta poveste. Daca-i intrebi de ce claxoneaza, majoritatea soferilor nervosi din Bucuresti iti vor spune, cu naduf, ca se grabesc undeva. M-am intrebat adeseori unde se grabesc ei?

Pentru ca la toate intalnirile la care merg eu, romanul intarzie. Deci romanul nu se grabeste ca sa se intalneasca cu mine. Asta n-ar fi in sine o tragedie. Dar am intrebat si in jurul meu si am aflat ca romanul nu se grabeste nici ca sa se intalneasca cu altii. El intarzie cu larghete oricand si oriunde.

Desi aglomeratia din Bucuresti n-a aparut de ieri, de azi, claxonagiul refuza cu indarjire sa-si ia o marja de timp de rezerva atunci cand are de facut drumuri cu masina. Trezindu-se blocat in trafic, descopera brusc virtutile punctualitatii si, intr-o perfecta inlantuire logica, incepe sa claxoneze sau, daca vremea permite, chiar sa-njure.

Nu te-njura pentru ca stai pe verde ca sa nu blochezi intersectia, nici pentru ca lasi sa intre o masina venita de pe un drum fara prioritate si nici macar pentru ca astepti o batranica sa treaca strada. Te-njura, de fapt, pentru ca tu nu te grabesti.

Te-njura pentru ca esti prevazator si pleci cu suficient timp inainte ca sa ajungi la o intalnire sau pentru ca stii sa suni si sa spui ca intarzii, ca sa nu mai ai de ce sa te grabesti. Claxonagiul te-njura pentru ca te porti civilizat.

Diferenta, ca sa ramanem in insula lui Robinson, intre prostie si mitocanie e diferenta dintre Vineri si canibali. Iar tratamentul pe care-l merita fiecare ar trebui sa fie si el diferentiat: batul lui Robinson pentru primii si pusca lui Robinson pentru cei din urma. Pentru inceput, as propune o pusca de paint-ball.

www.bucurenci.ro