După ce au respins Uniunea, cei care au votat pro Brexit, au de ales acum între o ieșire de pe piața unică și rămânerea „cu un picior” înăuntru.

Decizia istorică a britanicilor de a pune capăt relației de 43 de ani de dragoste-ură cu UE reprezintă o cotitură în istoria țării, care poate fi comparată cu cele două războaie mondiale din secolul 20.

Plecând de la ideea că nu există cale de întoacere sau regrete, Marea Britanie va trebui să suporte consecințele politice, economice, constituționale, diplomatice ale acestei alegeri, timp de cel puțin un deceniu. 

Ce se va întâmpla, însă, în continuare?

Politic

Amploarea distrugerilor provocate de „ziua independenței” este una care arată că ultima redută rămasă în picioare este cea a serviciilor publice, conduse de secretarul Cabinetului,  Sir Jeremy Heywood, care va deveni actor principal pe scena politică. 

Va fi rolul său, ca, împreună cu guvernatorul Băncii Angliei, Mark Carney, și cu David Cameron, ca premier interimar, să aducă haosul, ce va urma, într-o formă guvernabilă. Cameron a insistat în discursul de demisie că va accepta ceea ce a dorit poporul britanic și că rămâne să se gândească la următorul pas în cariera sa politică. Pus în fața rezultatelor referendumului, el nu a acceptat susținerea, pe jumătate sinceră, scrie The Guardian, a parlamentarilor săi, conservatori, de a-și continua mandatul până în 2019 și a anunțat că rămâne lider doar până la toamnă. Spiritul său politic și autoritatea sa au fost, însă, distruse după acest scrutin. 

Acum legea spune că: premierul nu poate pleca înainte să propună Reginei un succesor în funcția de prim-ministru.  Liderul laburist, Jeremy Corbyn, care și el a susținut rămânerea în UE, ar putea cere un vot de încredere în Parlament, care însă nu va trece. 

Oricum, Cameron și cancelarul George Osborne sunt acum în fața unei dileme. Ei au promis în timpul camapniei că dacă oamenii votează pentru Brexit, atunci va face apel la Articolul 50, din Tratatul de la Lisabona, care demarează un proces de doi ani pentru statele care anunță Consiliul UE că vrea să părăsească „barca”. 

Constituțional, aplicarea Articolul 50 este o decizie a premierului, nu a Parlamentului britanic, pentru că este vorba despre prerogative regale. În același timp, nimic nu poate opri Parlamentul să adopte o moțiune prin care să-i ceară să nu facă apel la Articolul 50. Când a făcut aceste declarații în campanie, Cameron a vrut să arate o față mai dramatică și ireversibilă a Brexitului, dar mai mulți oficiali, sceptici, spun că ar fi greșit să se facă apel la Art. 50 în mare grabă.

Odată apelat la el, în cel mult doi ani de negocieri cu UE, țara trebuie să părăsească Uniunea, cu excepția cazului în care toate statele membre UE cad de acord în unanimitate să extindă perioada de negocieri.

În discursul de demisie, premierul a explicat, însă, că este nevoie de o strategie de negociere, pe care o va discuta cu guvernele din Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord. El a subliniat că este dreptul premierului să ia decizia formală în acest sens și să înceapă procesul legal de părăsire a UE. 

Dacă nu se ajunge la un acord cu UE, după doi ani, automat țara care iese trebuie să revină la regulile Organizației Mondiale a Comerțului și să adopte tarifele pentru a putea vinde mărfuri în UE. 

În toate aceste calcule, Parlamentul ritanic nu este unicul acotr. UE, care trebuie să facă față forțelor centrifuge, va dori să acționeze decisiv - unele grupări ar putea cere Marii Britanii să ceară adoptarea Articolului 50, alții, probabil polonezii, ar putea vedea dacă negocierile dintre UE și Marea Britanie pot fi redeschise. Unii diplomați cred că Angela Merkel ar fi trebuit să accepte mai multe solicitări ale lui Cameron în privința dreptului de liberă circulație. Germania insistă că ei au lăsat tot ce s-a putut, astfel încât să respecte și regulile pieței comune. 

Președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker, a declarat: „Cameron a primit maximum ce se putea și a dat maximum ce se putea oferi. Așa că nu vor mai fi negocieri asupra acordului la care am ajuns în luna februarie, sau asupra negocierilor privind tratatul european”.

Având în vedere că anul viitor sunt alegeri în Franța și Germania, eforturile celor două țări pentru o uniune mai apropiată, pentru o zonă euro mai strânsă și o uniune monetară mai puternică nu pare să fie pe masă. De asemenea, se discută la Berlin, potrivit unor diplomați și oficiali, despre revizuirea regulilor de călătorie în capitalele Europei, pentru a se găsi o nouă viziune asupra problemei. 

Oricum, UE nu-și poate permite să ofere Marii Britanii foarte multe concesii în negocieri, iar discuțiile oricum vor lua timp pentru organizare și concretizare. Președintele Comisiei și cel al Consiliului European vor ca acordul de „divorț” să fie păstrat separat de un acord privind relațiile comerciale. 

O „înțelegere de divorț” s-ar referi la probleme bugetare privind pensiile, proprietățile și alte bunuri și la drepturile cetățenilor din statele UE aflați în Marea Britanie și invers. Un subiect cheie va fi dacă firmele cu capital britanic își pierd „pașaportul” pentru UE și cele înregistrate în statele membre vor putea face afaceri în interiorul UE fără alte autorizații.