Mai mult, vei fi surprins să descoperi că întreaga arhitectură a lumii din jurul
tău este creația ta, iar tu te-ai transformat într-un personaj al aceste pseudoficționi. Ești urmărit de o mafia genetic, hotărâtă să te desconspire și să-ți ia secretul care te face stăpânul invizibil al acestei lumi. „Un stăpân pe care, în realitate, îl cheamă Cristofor Columb”, spune scriitorul.
Într-un interviu acordat EVZ, Aurel Cărășel a vorbit despre cea mai recentă carte a sa, a explicat ce legătură are Dumnezeu cu SF-ul, de ce au nevoie oamenii de astfel de povești și de ce prinde aceste gen de literatură la români.
EVZ : De ce au nevoie oamenii de poveşti SF?
Aurel Cărăşel:
Eu nu le-aş numi poveşti SF. Pentru că poveştile SF chiar există şi sunt puţin diferite faţă de ceea ce scriu eu şi colegii mei din domeniul acesta. Le-aş numi, mai degrabă, texte despre o realitate posibilă. Deşi nici chiar aceasta nu ar fi o definiţie tocmai corectă. Gândiţi-vă doar la faptul că o parte dintre lucrurile despre care vorbesc operele SF s-au transformat între timp în realitate concretă, iar unele, deşi neîntâmplate, sunt depăşite de viteza cu care se deplasează cunoaşterea umană.
De ce au nevoie oamenii de ele? Greu de spus. Poate din cauză că ştiinţa nu poate acoperi întreg spectrul cunoaşterii. Poate pentu că, aşa cum spunea Lucian Blaga, cunoaşterea are foarte multe aspecte – există o cunoaştere mistică, una lirică, alta filozofică. De ce nu ar fi şi una SF ? De altfel, există o mulţime de scriitori ai domeniului recrutaţi chiar din mijlocul oamenilor de ştiinţă – vezi Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, David brin şi lista ar putea continua.
Poate pentu că literatura permite imaginaţiei să zboare mai departe, mai repede şi mai coerent decât o face ştiinţa. Decât o fac celalelate etape ale cunoaşterii umane. Poate pentru că Literatura SF construieşte chiar acum sub ochii noştri, o mitologie a viitorului. Iar umanitatea are (încă) nevoie de mituri pentru a putea să viseze frumos.
Poate pentru că SF-ul îşi permite să exploreze taineţele sufletului uman pus în conflict cu aspecte ale lumii de mâine la care nici măcar nu îndrăznim să ne gândim astăzi.
Sau, pur şi simplu, pentru că există un viitor. Iar urmaşii noştri vor face parte din el.
EVZ: De ce aţi ales acest titlu pentru cartea dumneavoastră? Ce legătură are Dumnezeu cu SF-ul?
Aş fi puţin patetic dacă aş răspunde că am vrut acest titlu pentru am dorit să un pun pe poziţii de adveristate (din nou) ştiinţa şi religia. Sincer, mai întâi pentru că mi-a plăcut cum sună. În mod straniu, am pornit să construiesc ideea de bază a romanului tocmai de la titlu. Nu îmi aduc aminte exact contextul în care am născocit acest titlu. Ştiu numai că l-am purtat în minte aproape un an, până când, într-o seară, am stat să meditez puţin la el, ca să-mi dau seama dacă merită efortul de a construi un text literar în jurul său.
Apoi, pentru că, dacă nu există un Dumnezeu în ceruri (ştiinţa nu l-a descoperit încă, deşi instrumentele fizicii optice au evoluat incredibil), asta nu înseamnă că nu există Dumnezeu. După cum eu fiind ateu şi necrezând deci în persoana sa, în mod identic nu înseamnă că el nu poate exista. Mai mult, o mulţime de oameni de ştiinţă au descoperit, independent unii de alţii, posibilitatea fiinţării unui principiu unic, generator de universuri, de energii, de viaţă, de inteligenţă… Dacă macrouniversul are trăsături comune cu cele ale unui organism infinit, de ce nu ar exista şi o « burtă » a sa? Dincolo de care s-ar putea afla acest Principiu Unic… În fine, unul dintre personajele secundare ale romanului are unele trăsături ale celebrului Zorba grecul. Chiar şi unele elemente din filozofia sa de viaţă. O filozofie care îl duce cu gândul la ideea că universul are o burtă doldora cu evenimente ce merită ingurgitate şi trecute prin filtrul gîndirii.
De ce credeţi că prinde literatura SF la români?
A prins foarte bine înainte de 1989. Cărţile SF se vindeau în tiraje impresionante, care depăşeau sute de mii de exemplare. După Revoluţie, foamea de SF s-a mai domolit. Au apărut alte zone de interes, iar piaţa domeniului a fost suprasaturată de filme, majoritatea de o calitate îndoielnică. Şi mai este ceva : ştiinţa ultimelor două decenii a prins din urmă şi chiar depăşit literatura de profil. Trăim chiar într-o epocă SF, în care a călători pe Lună sau chiar pe Marte nu mai sunt chestiuni ce ţin de vis, ci de realitatea anilor imediat următori. Iar contactul cu civilizaţii extraterestre a ieşit complet de sub aripa SF-ului, omenirea actuală aşteptând cu răbdare ca marile puteri ale lumii să confirme faptul că acesta există şi încă de mult timp.
În altă ordine de idei, există încă un nucleu dur al fandomului de odinioară, care, chiar dacă numeric nu mai atinge cifrele foarte mari dinainte, reprezintă încă o piaţă ce merită explorată şi exploatată de editurile ce şi-au făcut un nume din cantonarea în acest perimetru, iar Nemira este una dintre cele mai puternice, în acest moment.
În mod special, la români ?
Nu ştiu dacă în mod special. Dar să nu uităm că suntem (încă) naţiunea cu un grad global de cultură printre cele mai ridicate din Europa, chiar dacă la noi toată lumea se plânge că tineretul nu mai citeşte. Este, de fapt, o falsă impresie: tineretul citeşte, dar cantitatea de informaţie ce-l înconjoară este înmiit mai multă decât aceea pe care a ingurgitat-o, la vremea ei, generaţia mea. O asemenea naţiune, cu un asemenea tineret este normal să-şi îndrepte privirile şi spre o literatură care are tendinţa de a-i descifra linii aleatorii de viitor.
Ce fel de satisfacţii provoacă literatura SF?
Greu de spus. Nu cred că există o reţetă universală, care să explice cantitatea, calitatea şi tipul de satisfacţii obţinut prin actul lecturii. În mod cert, SF-ul pune neuronii la treabă mai abitir decât literatura main-stream, deoarece situaţiile în care se trezesc personajele sunt cu totul surprinzătoare. Nu e de ici de colo, să spunem, să te trezeşti, faţă în faţă, cu o planetă-copil, ca în romanul “Solaris” al lui S.Lem, care să se joace cu psihicul tău în moduri pe care mintea umană nu le poate înţelege. Sau să încerci să înţelegi transformările psihice prin care trec personajele cometare ale lui D.Brin şi G. Benford, în romanul “Inima cometei”, când genomul lor se metamorfozează sub acţiunea unor germeni extratereştri, iar ei devin oameni cometari, fiinţe dincolo de hotarul rasei umane. Sau cum e să călătoreşti în timp? Să-ţi întâlneşti strămoşii, să modifici evenimente istorice sau să dai peste tine însuţi, în stranii caramboluri care acum ţin numai de domeniul logicii?
Satisfacţii? Le-aş numi mai degrabă stări spirituale evolutive. Acte ale unei cunoaşteri la care omenirea nu a avut acces niciodată pe deplin, pentru că nu s-a încumetat să-şi pună probleme legate de evoluţia sa în viitor, în mod real, împiedicată fiind de canoanele sociale, religioase, filozofice.
Satisfacţii? Nu ştiu dacă ai putea să te bucuri de faptul că computerul tău ţi-a egalat sau depăşit inteligenţa. Sau că a devenit independent. Dar poţi să încerci să te acomodezi cu o astfel de stare de fapt. Să te gândeşti, încă de pe acum, că va veni o vreme când toate visurile (şi coşmarurile) astea vor fi o banală realitate.