Timpurile pe care le trăim sunt guvernate de răutate, de egoism, de goana după bani, de invidie între toate categoriile sociale şi de multe, prea multe, altele. Sunt foarte puţini cei care pun mai presus de viaţa lor, viaţa altora. Sunt şi mai puţini cei care sunt în stare de eforturi supraomeneşti pentru a salva viaţa altora. Asta pentru că nu ajunge numai dorinţa. Trebuie să ai şi capacităţile necesare, iar aceste capacităţi se dobândesc foarte greu şi vin cu un preţ destul de mare. Nopţile pierdute în sălile de operaţii, zorii care te prind cu ochii în cărţi, frustrările pe care doar eşecurile ţi le pot picura în creieri, sutele de examene, sutele de cursuri, miile de ore de antrenament, toate astea sunt obligatorii dacă vrei să porţi purta halatul alb. Acest halat nu este pentru oricine, chiar dacă, odată cu accesul la internet, mai toată lumea are impresia că face facultate de medicină online şi apoi e în stare să-şi dea cu părerea despre boli, medicaţie, competenţa sau incompetenţa medicilor.

Eu nu vorbesc despre alte profesii, pentru că nu am pregătirea necesară, dar pot să vă spun un lucru pe care ar fi bine să il ţineţi minte: medicii sunt persoane speciale. Vă convine sau nu, asta este o axiomă. Medicul nu este funcţionar public, cu program fix şi o lună de concediu pe an. Medicul este permanent la dispoziţia pacientului. Medicul este permanent preocupat ca tu, copiii tăi, părinţii tăi, prietenii tăi, să scape cu viaţă dintr-un accident sau să se vindece, în cazul unei boli. În societăţile civilizate, medicul are un statut social foarte ridicat şi este respectat atât de pacienţi cât şi de cel care a investit în educaţia şi formarea sa, adică statul respectiv.

Atunci când statul nu e interesat de cetăţenii săi, ba mai mult, face tot posibilul să-i dea afară din ţară, nu e de mirare că există posibilitatea încălcării dreptului suprem: dreptul la viaţă. Ce poţi face în momentul în care statul, când s-a plictisit să te condamne la sărăcie, când s-a plictisit să te umilească, te condamnă la moarte?

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ninge. E frig. E întuneric. S-au strâns unii în alţii lângă focul pe care abia au reuşit să-l aprindă. Pilotul e încă în cabină, prins între fiarele contorsionate ale unei păsări de oţel. O pasăre de oţel, beteagă din cauza sărăciei şi a austerităţii, dar căreia i s-a încredinţat transportul celei mai valoroase comori. O pasăre de oţel care, deşi strunită cu măiestrie, nu a mai putut zbura şi a căzut în infernul pe care un munte impasibil îl oferea cu generozitate.

Au sunat imediat la 112. Au dat detalii despre ceea ce s-a întâmplat. Şi, în primele ore, au aşteptat plini de speranşă, să vină cineva să-i salveze.

Vocea pilotului e din ce în ce mai stinsă. Frigul însă e din ce în ce mai pătrunzător. Trebuie să-şi păstreze luciditatea. A scăpat cu câteva răni uşoare. De el depinde supravieţuirea celorlalţi. A făcut resuscitarea tinerei colege care îi însoţea. Fata, din cianotică, a devenit galben palid spre alb. Ştia că asta e reacţia normală a organismului în stare de şoc. Reflexe vechi de sute de mii de ani redistribuiau fluxul de sânge în organele vitale. Ştia că hipotermia e pericolul major. Nici un curs din lumea asta nu te poate pregăti pentru o aşa situaţie. Să fii izolat, pierdut, în frig şi întuneric, cu un pacient inconştient după o resuscitare şi cu unul politraumatizat, încarcerat în cabina unui avion prăbuşit. Urgenţă mai mare ca asta există oare?

Au trecut aproape cinci ore şi nimeni nu a venit după ei. Pilotul a încetat să vorbească, fata abia respiră. Vine noaptea. Vine moartea. Niciodată nu a simţit mai acut ca acum prezenţa morţii. Şi mai ştie ceva. El are cele mai puţine leziuni, deci va trebui să asiste neputincios la moartea celorlalţi. Sunt plăgi deschise. Se află în mijlocul pădurii. Fiarele sălbatice sunt flămânde şi pot simţi mirosului sângelui de la distanţe mari. Niciodată nu a privit moartea ca pe un fenomen simplu. Doar că o văzuse luând numai pacienţi, pe patul de spital. Acum însă avea să vadă adevărata ei faţă. Abia acum urma să vadă oroarea ei. Abia acum îşi va mesteca neputinţa şi frica. Abia acum va vedea că boala e doar o formă elegantă a morţii. Dar ce doare cel mai tare e senzaţia că au fost abandonaţi.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Nu cred că există cruzime mai mare ca asta pe care am văzut-o, arătată de stat, în cazul acestui accident nefericit. Nu cred că există o mai mare dovadă de incompetenţă, ca asta de care au dat dovadă instituţiile statului în gestionarea acestei situaţii. Sunt obişnuit cu nedreptatea. O văd în fiecare zi. Sunt obişnuit cu suferinţa. E meseria mea să o cunosc şi să încerc să o alin. Sunt obişnuit cu bătaia de joc. O simt în fiecare zi, când văd că o bunică nu are bani de medicamente, cand văd că un copil trebuie să moară pentru că nu se găsesc resurse pentru anumite operaţii, când văd un centru de copii cu dizabilităţi psihice şi motorii grave, care nu are medic, nu are personal suficient, nu are nici măcar posibilităţi de a asigura hrana decentă micilor pacienţi năpăstuiţi. Sunt obişnuit cu vrăjeala. O pot urmări în fiecare zi la televizor. Sunt obişnuit cu sărăcia şi apostolatul. Le simt în fiecare zi în care propăvăduiesc reforma sanitară, cu laptopul la coada vacii. Sunt obişnuit cu târfa asta scumpă, dar frigidă, care se numeşte stat. Mă violează în fiecare zi.

Acum trebuie să mă obişnuiesc şi cu cruzimea? Acum trebuie să mă obişnuiesc cu moartea, aproape premeditată, unor oameni care au fost vârf de lance în domeniile lor? Acum trebuie să mă obişnuiesc cu faptul că până nu mor oameni, nu se sinchiseşte nimeni de nimic?

Asta e ţara pe care o las moştenire copilului meu? Da. Asta e ţara care te învaţă să te obişnuiesti până şi cu propriul sifilis, pe care tot ea ţi l-a făcut cadou.

Câţi dintre noi şi-ar lăsa copiii crescuţi de o târfă insensibilă şi arogantă? Toţi. O facem în fiecare zi. Nici moartea nu e de ajuns pentru a ne trezi.

În cazul ăsta, pentru morţile astea nu va răspunde nimeni. Instituţiile statului vor arunca vina de la una la alta, va fi demisă o secretară sau o femeie de serviciu şi gata. Totul se uită. Şi vom uita şi noi. Asta până în ziua în care statul va mai omorî pe cineva. Poate va fi copilul unuia dintre noi, sau mama sau sora sau tata. Şi atunci? Atunci, nimic. Ne vom indigna două trei zile, vor urla televiziunile şi iar vom uita. Şi vom continua să trăim în acelaşi ev mediu, în aceeaşi mocirlă în care ne bălăcărim toţi, până vom lua cu noi în mormânt şi ultima fărămă de demnitate. Că de revoltă, ce să mai vorbim?
Vindecătorul este medic si scriitor din Suceava.
Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:

  • VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro

În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României.
Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor.
Urmăriţi aici TOATE editorialele şi dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI!

Te-ar putea interesa și: