De obicei, "la intoarcere" prind ultima cursa.
Atunci, dupa ce cobor, imi place sa privesc lung fetele vatmanilor. E ceva in felul in care misca manetele alea ale lor, ceva melancolic, ca si cum ar pleca pentru totdeauna. Drumul spre depou e lung. „16”-le se intinde din Pipera pana hat-departe, la Republica.
E atat de lung incat unii se intreaba daca „16”-le de la „Sfantul Gheorghe” e tot ala cu cel de la „Lia Manoliu”. Dar eu nu stiu cum e acolo, „la capatul lumii”. (Recent au inceput niste lucrari pe traseu. Aceste repere sunt dinainte ca Bucurestiul sa se transforme intr-un loc in care, daca nu ai o carpeta fermecata, nu poti parcurge strazi intregi.)
Sunt mai „norocos”. Din statie pana acasa nu-i mult. Sa tot fie doua sute de pasi. O data am numarat, in intervalul asta, 82 de flegme. Unele groase, ca de bolnavi de ftizie, altele subtiri, copilaresti, probabil, rodul unei biete raceli. Si atunci iti vine sa scuipi si tu. Si sa pleci. Cat mai departe.
Ma simt ca Florin Calinescu in „Filantropica”. Imi vine sa strig ca mi-a ajuns, ca m-am saturat, ca nu mai suport. In Romania asta infecta nu o sa intre niciunul dintre politicienii care au confiscat scena publica. Degeaba i-as invita eu, precum Mircea Diaconu pe „Simpaticu’”, sa mai ia din cand in cand, macar o data la un an, tramvaiul sau alt mijloc de transport in comun, sa vada putina viata adevarata.
Stiu prea bine ce se va spune: numai prostii merg cu tramvaiul. Asa o fi. Am incercat si cu masina proprietate personala. Nu-i mare diferenta. Mitocania circula si pe patru roti.
Acum cand scriu ca si cum as urla, vorba lui Adrian Paunescu (poetul, nu protocronistul), realizez ca tot ce spun eu aici e fara noima. Baietii de dupa bloc s-au rarit, chiar daca Ion Iliescu vrea sa penetreze gastile de cartier. Unii au intrat la puscarie, cei mai multi au emigrat. A ramas doar maxima pe care o spunea Puya cu vocea lui de smecheras care a trait multe: „Asta e realitatea, si nimeni n-are cum sa schimbe rahatu’ asta...”.
„16”-le, care ma duce pe liniile lui de fier, iese zilnic din depou inainte sa rasara soarele. Merge mereu-mereu. Opreste in statii, ne ia de acolo, ne lasa. Aparent e un tramvai ca toate celelalte. Eu ma tem insa ca nu ajunge nicaieri. Ca miile de Romanii paralele care orbecaie haotic pe ruta infundata a tranzitiei. Si dincolo de ea.
Cititi si Blogul lui Andrei Craciun - Coltul Rosu
Recomandările noastre
