În ciuda lui Orwell, 1985 se anunţa, totuşi, un an bun. Un domn la şaizeci de ani, cu privirea albastră ascunsă în spatele unor ochelari cu rame mari, lua liftul spre etajul treisprezece din cea mai faimoasă clădire din Bruxelles, Berlaymont, clădire care domină rondul Schuman, pe Rue de la Loi.
Mergea la noul loc de muncă, sediul Comisiei Comunităţii Europene. Domnul era Jacques Lucien Jean Delors, un stângist francez reformator, un vizionar al „pieţei unice” şi un motor important în tandreţurile Est-Vest, mascate tot mai discret de Cortina de Fier.
Primăvara continua istoric. La Kremlin ajungea Mihail Sergheevici Gorbaciov, un personaj care avea să prăbuşească nereformabilul Imperiu Roşu. 1989 se apropia alert. Rădăcinile sunt astăzi identificabile, poartă nume concrete, de oameni şi idei. Abandonarea doctrinei Brejnev a suveranităţii limitate (factorul de legitimare a brutalei intervenţii sovietice în Praga anului 1968) făcea posibile lucruri mici, ca apariţia magazinelor vieneze cu preţuri reduse, magazine speciale pentru clientela maghiară care începea să călătorească tot mai liber şi mai hotărât spre Occident.
Căderea era de neoprit. Politologii tranziţiei au spus-o răspicat: comunismul polonez fusese condamnat de când şi-au dat mâna o mişcare sindicală naţională şi tezele religioase care puneau în centru demnitatea omului, propagate de intelectualii catolici conduşi, chiar de la Vatican, de cardinalul Karol Wojtyla (mai cunoscut sub numele istoric de Papa Ioan Paul al II-lea).
Apoi, într-o zi de noiembrie, germanii au dărâmat Zidul, şi în altă zi, de decembrie, românii şi-au împuşcat dictatorul. Au trecut douăzeci de ani, primii douăzeci de ani dintr-un viitor care nu seamănă cu cel imaginat pe baricade. Iluzia libertăţii absolute câştigate atunci încă se decontează, în rate. Prea multă nesiguranţă, prea mulţi ignoranţi atoateştiutori, prea multă prostie agresivă, prea mulţi farsori dregători, prea mulţi îmbogăţiţi siniştri şi sfidători, prea multă corupţie şi prea puţini corupţi.
1989 a avut o fascinaţie limitată. Pericolul vine de aici: din uitarea care ne-a devorat prea repede şi din refuzul vehement (al celor care nu au ce să-şi amintească) de a pune întrebarea „Cum a fost posibil?”.
Ce am câştigat în aceşti douăzeci de ani, în afară de dreptul de a pleca, doar cu buletinul, din România? Enorm şi, desigur, prea puţin. „Trebuie să ţipăm până la finalul lumilor”, scria un poet care a scăpat de Holocaust. O zbatere permanentă împotriva uitării. Victimele comunismului n-au avut însă niciodată parte de o memorie decentă. De ce? Un răspuns îl dă Eric Hobsbawm, marxistul ajuns, orb ideologic, la 92 de ani. Istoricul a admis în ultimul său interviu (excelent comentat de Andrei Pleşu în „Dilema veche”) că este încă sensibil la farmecul şi visul universal al Revoluţiei din Octombrie. Argumentaţia sa e elementară şi copleşitoare: capitalismul e imoral, demolează valorile profunde, lăsând omul gol şi fără sens. Şi ce punem în loc? Comunismul, desigur. Iluzia acelei lumi drepte, echitabile, a rămas intactă şi periculoasă, aici, cu noi, în vorbele savanţilor şi trăirile minerilor. Criza e un bun pretext. În rest, la Kremlin vântul schimbărilor nu îndrăzneşte să bată fără aprobare, iar Berlaymont seamănă cu un mamut speriat şi impotent.
Recomandările noastre
