Când a fost pus în faţa dilemei clasice, care a separat, dintotdeauna, lumea în genii care au cântat rock şi ciclişti amatori avea 14 ani.
Unchiul lui i-a dat de ales între două cadouri: o chitară sau o bicicletă. Kurt Donald Cobain a luat chitara şi a început să exerseze câteva acorduri din „Back in Black” de la AC/DC. Trăia deja de şapte ani drama copilului căruia îi este scârbă de părinţii divorţaţi care îl pasează de la unul la altul, fără discernământ sau milă.
Kurt a fost silit de tată să se înscrie într-o echipă de wrestling şi într-o ligă locală de baseball. Juca, de fiecare dată, mizerabil, aşteptând eliminarea ca pe o izbăvire. În schimb, picta. Mai mult: cel mai bun prieten al lui era homosexual. Iar pletele sale blonde erau dubioase, aşa că homofobii îl snopeau în bătaie. Răfuiala lui Kurt cu lumea se consuma în episoadele de răzvrătire absolută când scria cu vopsea pe camioanele din Aber deen, Washington: „Dumnezeu e ho mosexual”. Sau în jurnal: „Nu sunt gay, dar mi-aş fi dorit să fiu, doar ca să-i enervez pe idioţii de homofobi”. Adolescentul haotic şi-a prins din urmă destinul la concertele punk din Seattle.
Era în clasa a zecea când a abandonat liceul şi fosta doamnă Cobain l-a pus în faţa altei alegeri: îşi ia o slujbă sau pleacă de acasă. Peste o săptămână şi-a găsit hainele înghesuite în câteva cutii. A înnoptat pe la prieteni, uneori se strecura în pivinţa casei din care fusese alungat, alteori adormea sub podul de pe râul Wishkah. Acolo a gândit „Something in the way”, un cântec despre oamenii pe care nimeni nu vrea să-i ştie, oamenii pentru care e OK să mănânce peşti, fiindcă peştii oricum n-au sentimente.
În 1986, Kurt Cobain şi Krist Novoselic au conceput Nirvana, trupa care a schimbat mai mulţi baterişti, până l-a găsit pe Dave Grohl, formaţia care a făcut mulţi tineri să înţeleagă de ce nici ei nu se simt prea bine într-o lume cinică şi respingătoare.
În februarie 1992, Kurt Cobain s-a însurat cu Courtney Love, iar în august li s-a năs cut singurul copil, o fată botezată Frances Bean. Pentru că n-a avut niciodată încredere în medici, Cobain şi-a administrat singur un calmant ucigător: heroina. Dependent de droguri şi deprimant de faimos, Cobain a fost găsit împuşcat în cap într-o dimineaţă de aprilie a anului 1994. Lângă cadavru era o scrisoare de adio adresată lui Boddah, prietenul său imaginar din copilărie. Scrisese că viaţa lui a devenit o minciună, că nu mai simte nici muzica, şi nici scena, că nu mai poate continua. A fost incinerat, şi cenuşa sa a fost împărţită în trei părţi egale. Una a fost împrăştiată într-un templu budist, alta în râul Wishkah. Ultima a rămas în posesia soţiei.
În Aberdeen, orăşelul american cu parfum scoţian unde s-a născut, nu există nicio statuie în memoria acestui inadaptat care a făcut o generaţie să-şi lase plete, să se dea cu capul de pereţi şi să vadă altfel viaţa şi moartea. Nici acolo sinucigaşii nu sunt prea bine văzuţi. Există însă ceva, scris mic, pe plăcuţa de la intrare: „Welcome to Aberdeen. Come as you are”. Iar în Viretta Park vin oameni din toată lumea şi scriu, pe o băncuţă, despre cum i-a schimbat Cobain. Băncuţa aia e ca mesele din cabanele Bucegiului, unde mii de cuţiaşe au zgâriat declaraţii de dragoste. Cei mai mulţi dintre cei care merg acolo nu scriu decât atât: „Mulţumesc”.
Recomandările noastre
