În vara anului 2007 a apărut primul semn. Logoul realizat pentru Olimpiada de vară de la Londra din 2012 a făcut victime printre bolnavii de epilepsie fotosenzitivă.
Un clip publicitar cu animaţie foarte rapidă şi colorată le-a declanşat crize unui număr de opt epileptici. Era o peliculă de doar două minute, cu câteva secunde ca în filmele din viitor, în care logoul parcă prindea viaţă, transformându-se în sportivi în mişcare. Specialiştii în epilepsia fotosenzitivă s-au reunit şi au ajuns la concluzia că aceste imagini au declanşat crizele. Compania care crease logoul, „Wolff Olins“, a suferit puţin. În Anglia există o agenţie de protecţie a consumatorului cu privire la intensitatea stimulilor vizuali care pot fi folosiţi în materiale difuzate la televizor sau pe internet. Logoul, o reprezentare stilizată a anului 2012, n-a fost primit cu entuziasm. Zeci de mii de persoane au semnat o petiţie în care-l ocărau, numindu-l „pueril“ şi o „ruşine pentru Londra“. O „ruşine“ care costase totuşi 400.000 de lire sterline. Prea mult pentru a fi desfiinţat. Apoi a venit toamna, a plouat mult, britanic, cerul Londrei a căpătat acel cenuşiu uşor poetic, şi lumea a uitat. Peste încă un an, Beijingul transforma Jocurile Olimpice într-o provocare ca în „Războiul Stelelor“. Modelul asiatic (stadioane măreţe, clădite de voluntari, ridicate de muncitori care cântă cântece despre muncă şi patrie) e imposibil de imitat în Anglia, oricât s-ar declara Gordon Brown admirator al „democraţiei locale chineze“.
S-a făcut iar toamnă, a început întâi criza financiară, apoi cea economică, şi lumea şi-a amintit. Cheltuieli enorme, cine „de lucru“ de mii de lire sterline, taxe speciale pentru Olimpiadă care scot pensionarii din minţi. „Nu le vrem!“, au început să mormăie supuşii Majestăţii Sale, Regina Elisabeta a II-a.
Într-o lume occidentală bazată mai mult pe bilanţurile contabile, şi mai puţin pe un entuziasm popular bine dirijat, Jocurile care trebuiau să gâdile egoul britanicilor au devenit, repede, o povară.
Joi, 13 noiembrie 2008, Tessa Jowell a făcut acea declaraţie politicoasă, în noul limbaj de lemn universal, epidemia care a lovit lumea de când discursurile sunt scrise de specialişti în cifre: „Am spus că ne-am oferit pentru 2012 într-un climat economic dat şi că în prezent există altul. Dacă am fi ştiut atunci ce ştim acum, ne-am fi înscris pentru a găzdui Jocurile Olimpice? Este aproape sigur că nu“. Şi doamna Tessa Jowell se ocupă chiar de organizarea JO.
Planurile de finanţare a investiţiilor într-o (încă) Olimpiadă grandioasă până dincolo de sfera umanului sunt blocate. E prima veste bună pe care o putea primi sportul după mult timp. Era nevoie de o criză economică sănătoasă ca să înţelegem că olimpismul e ceva mai mult decât poleiala extravagantă din jur, decât logourile futuriste şi scumpe, decorurile ireale şi jocurile politice parazite? Întrebarea rămâne: ce-au văzut, înaintea noastră, cei opt bolnavi de epilepsie fotosenzitivă din Marea Britanie, într-o seară de la început de iunie, acum un an?
Recomandările noastre
