Vizita realizată de oficialul român în campusul Universităţii Canterbury Chirst Church a avut ca scop identificarea problemelor cu care aceştia se confruntă. Într-unul dintre amfiteatrele instituţiei, zece de studenţi români s-au arătat preocupaţi de viitorul lor în cadrul acestei societăţi şi au ridicat numeroase întrebări pe marginea problemei permiselor de muncă.

Unul dintre participanţi, Victor Ernuteanu, student în anul I la jurnalism, a prezentat, din perspectiva personală, desfăşurarea întâlnirii: "...nu vreau să vorbesc în numele colegilor mei, este bine aici, dar cred că mulţi ar pleca acasă, chiar şi mâine...". În zadar am încercat să continui ideea, întrucât aplauzele colegilor au acoperit vocea mea tremurândă.

Aşa s-a încheiat întâlnirea noastră din amfiteatrul universităţii Christ Church din Canterbury, cu ambasadorul României în Anglia, Ion Jinga. Am plecat îngândurat, pentru că nu am reuşit să obţin din partea Excelenţei sale un răspuns sincer la întrebarea mea.   Dacă vizita s-a finalizat cu mai multe întrebări decât aveam înainte să-l întâlnim, începutul ne-a înfăţisat un ambasador relaxat, gata să ne asculte ofurile şi înzestrat cu umor, cum nimeni nu s-ar fi aşteptat. Atmosfera destinsă era trădată doar de costumul său formal, gri şi aspectul impecabil, vital pentru un diplomat de statura unui ambasador. "Bună ziua, everybody!".   Ne-a aruncat o privire pe deasupra ochelarilor, s-a îndepărtat de microfon, întorcându-se către staff-ul universităţii şi a cerut voie să ni se adreseze în română, invocând motivul "they're only Romanians and we need to make a connection!". A primit un răspuns într-o manieră britanică, "Of course, of course, please, go ahead!".   Cu mâinile în buzunare, măsurându-ne din priviri, ambasadorul ne-a reamintit faptul că: "sunteţi vreo două sute, voi". Ca şi cum întreaga sală s-a simţit ofensată, vocile s-au făcut auzite: "Două sute, doar anul ăsta! Vreo trei sute, dacă nu mai bine".

După câteva minute în care s-a încercat stabilirea numărului exact al studenţilor români de la Chirst Church University, domnul Ion Jinga, ştiind dinainte marea problemă, ne-a spus că întrebările legate de muncă au fost deja răspunse, prin scris, într-un pliant şi ne-a invitat în continuare la un dialog deschis, prietenos şi relaxat. Chiar aşa a şi fost. Doar că, nu chiar cum s-a aşteptat Excelenta sa.

Prima întrebare a fost referitoare la muncă. A doua, la fel. La a treia, ambasadorul deja şi-a dat seama că nu se va discuta prea mult despre viaţa de student, la universitate. "De ce avem nevoie de permis de muncă, noi românii?" sau "Până când?". Concis, cu argumente pertinente, vizibil dezamăgit de direcţia dialogului, ambasadorul a explicat statutul de care se bucură românul în Uniunea Europeană. O ştiam deja cu toţi: suntem acceptaţi, dar nu prea.

Problema "work permit-ului" este, probabil, cea mai rea dintre toate. Studentul român a venit în Anglia să înveţe, să cunoască oameni din toată lumea, să afle lucruri noi şi interesante şi să facă ce nu ar fi putut vreodată să facă în ţară. Dar, Anglia este scumpă pentru studentul român, care nu poate să se întreţină doar din banii trimişi de părinţi.

Fie că vrea sau nu, trebuie să-şi găsească un job. Şi, este o mică secţiune în prospectul facultăţii, unde scrie alb pe negru: "If you`re Romanian you need a work permit for employment". Eventual, acesta se obţine. Într-o lună, două sau trei şi după ce ai completat un formular exhaustiv de treizeci de pagini.

Una din clipele pline de umor (nevoit) ale întâlnirii, a fost momentul în care un student din amfiteatru şi-a exprimat intriga faţă de "indiferenţa" englezilor. Găsindu-şi greu cuvintele, a încercat să transmită ambasadorului că nu a primit nimic de când a ajuns în Canterbury şi cât de greu a fost să-şi găsească o locuinţă. Cei prezenţi, alături de domnul Ion Jinga, au izbucnit în ras la auzul cerinţei sale: "Aş vrea să se construiască un cămin special pentru români!

Discuţia, pornind într-o direcţie comico-tragică, printre dezamăgirile şi nemulţumirile studenţilor români ajunşi pe insula britanică şi dorinţa lor arzătoare de a avea o slujbă, ambasadorul a rămas pe gânduri câteva clipe şi a încercat să redreseze dialogul. Întrebând pe un ton îngrijorător, "Dar voi probleme cu şcoala, nu aveţi? Teme, cărţi de citit...", a primit răspunsuri precum: "E uşor!", "Nu şcoala e problema" sau "E mai bine ca acasă". Într-adevăr, a încercat să ne amintească motivul primordial pentru care suntem în Anglia, adică să învăţăm carte. Totuşi, au fost momente când Excelenţa sa, ambasadorul Ion Jinga s-a contrazis singur.

Pe de o parte ne-a felicitat pentru că am ajuns la o universitate din Anglia, dar ne-a amintit, de fiecare dată, faptul că învăţământul românesc nu este "chiar aşa cum ziceţi voi". Putea să citească limpede pe chipurile celor din amfiteatru ce părere au despre şcoala românească, dar continua să spere că ne vom întoarce într-o bună zi acasă. Speranţe deşarte, ar spune unii.

În acest fel a decurs o după-amiază de luni, 21 octombrie, pentru un grup de studenţi români ajunşi în Anglia, într-unul dintre amfiteatrele universităţii Chirst Church din Canterbury, un mic oraş istoric, aflat în estul Angliei şi inundat de studenţi din toată lumea. Cei de acasă se întreabă cum este într-adevăr aici şi dacă în realitate este mai bine. Eu l-am întrebat pe ambasador cum percepe valul acesta de tineri ce pleacă din România. O sutp anul trecut, doup sute anul asta, posibil li mai mulţi anul viitor. Şi asta doar în Canterbury. L-am mai întrebat dacă ştie cineva din conducerea statului că viitori intelectuali ai ţării nu mai sunt în ţară. Şi dacă este un lucru bun sau rău că suntem aici?