Acasa mi-am lasat sotul si cei trei copii. Am absolvit doar liceul si un timp am reusit sa-mi gasesc de lucru ca vanzatoare. Ultimul servici a fost intr-un magazin alimentar. Dupa nici un an magazinul respectiv s-a inchis si am ramas somera.

Eu provin din Focsani, un oras din judeul Vrancea. Si posibilitatile de angajare sunt foarte reduse. In numai doi a ani de zile, majoritatea cunoscutilor nostri plecasera la munca prin Italia si Spania. Asa ca in 2003 m-am decis sa plec si eu. Copilul cel mic avea patru ani, iar cele doua fete, 6 si 9 ani.

Mi-a fost foarte greu sa-i las, insa lipsa banilor si a unui loc de munca m-au determinat sa fac acest pas. Sotul meu lucra pe atunci, avea un loc de munca sigur, dar nu era platit cat sa ne ajunga sa intretinem cu totii. Am avut noroc cu mama si cu soacra mea, care stateau cu copii pe rand.

Asa ca in iunie 2003 am plecat la Bucuresti si de acolo, la Madrid. Am avut noroc cu faptul ca una dintre verisoarele mele cu care ma intelegeam foarte bine era acolo de opt luni. Si am plecat stiind ca macar nu voi fi singura printre straini.

In prima luna am stat la ea. Lucrase cateva luni la o batrana si a locuit cu ea. Nu era platita foarte bine. Insa nu era nevoita sa dea bani pe chirie si pe mancare, asa ca a economisit destul de mult. Dupa sase luni, insa, batrana respectiva a inceput sa se simta tot mai rau si familia a decis sa o interneze intr-un spital. Avea sa decedeze intr-o saptamana.

Asa ca verisoara mea a ramas si ea fara servici. Noroc cu niste romani pe care ii cunoscuse, in singura ei zi in care avea liber sa iasa din casa, duminica. Prin ei a gasit un apartament micut, intr-un orasel aflat la cativa kilometri de Madrid. A impartit chiria cu alte patru persoane, insa macar avea camera ei.

Asa ca m-am dus direct acolo. Se angajase la o fabrica si vorbise cu cineva de acolo in legatura cu un post, pentru mine. In momentul in care am plecat din tara nu era nimic stabilit sigur, insa am decis sa risc. Drumul pana acolo a fost groaznic. Am plans de dorul copiilor si al sotului, de teama ca nu stiam ce avea sa se intample.

Am reusit sa ma angajez abia la cinci saptamani dupa ce am ajuns. Fiecare zi care trecea si in care nu gaseam nimic era si ea groaznica. Incepusem sa ma gandesc serios la faptul ca facusem o greseala. Banii pe care ii aveam cu mine nu ii cheltuisem pe toti, insa nu imi mai ajungeau pentru mult timp. Una dintre persoanele cu care am locuit in acea perioada mi-a gasit in cele din urma de munca la o batrana, ca interna. Aveam sa locuiesc cu ea, sa ii gatesc, sa ii fac curat si sa ma ingrijez de ea.

A fost cea mai fericita zi a mea de gand ajunsesem in Spania. In sfarsit aveam un loc de munca si puteam incepe sa trimit bani acasa. Insa nu a fost atat de usor. Mi-a fost dificil. Nu stiam limba, ma intelegeam cu batrana mai mult prin semne si pentru ca era grasuta, imi venea greu cand o ajutam sa se schimbe, sa se deplaseze. Dar era o femeie cumsecade.

Puteam iesi seara, o ora, doua, cand nu avea nevoie de mine. Am invatat de la ea sa gatesc, pentru ca bucataria lor este diferita de a mea. M-a ajutat sa invat limba spaniola. Timp de patru ani am stat cu ea şi aproape toti banii pe care ii primeam ii trimiteam acasa. Anul trecut, batranica a murit si ea. Mi-a parut tare rau. Ajunsesem sa ma inteleg bine si cu copiii ei.

Unul dintre ei, m-a sunat la o saptamana de la inmormantare, cand imi cautam de munca si mi-a propus sa lucrez la fabrica unde el era un fel de maistru. Am acceptata imediat. Nici acolo nu a fost munca usoara, insa macar aveam un venit.

Salariul era mai mare, insa nu se simtea, pentru ca acum aveam chirie de platit. In vara, mi-am luat concediu doua saptamani si mi-am adus familia la mine sa vada si ei Spania, dupa care m-am intors cu ei acasa pentru inca o saptamana. Acum astept din nou sa vina vara, sa ne vedem din nou. Ceea ce vreau sa le transmit romanilor din Spania este sa nu inceteze niciodata sa spere. Sa aiba incredere in ei, sa munceasca si sa fie optimisti.

Adriana P., Guadalajara, Spania