În marea de unităţi sanitare insalubre, fără dotări şi cu medici prost pregătiţi şi plătiţi, există în România şi spitale curate, unde nimeni nu-ţi cere bani în plus.

"Eşti galbenă şi în cerul gurii", a chicotit cu indulgenţă doctoriţa de gardă. Am înghiţit în sec când s-a crucit de nivelul foarte ridicat al transaminazelor, substanţe din sânge ce arătau clar că ficatul meu e blocat. (Transaminazele au devenit de atunci cel mai folosit neologism din vocabularul meu şi asemenea unui amant bine ascuns, am învăţat să fac totul pentru linişte lor: dorm, ţin regim, iau hepatoprotectoare). Nu-l condamnam, şi eu m-am blocat la auzul că am hepatită. M-am arătat vitează printr-un zâmbet. Niciodată nu mi-a fost mai frică de un halat alb.

Recunosc, că la fobia mea de spitale au lucrat sistematic articolele colegilor mei de breaslă. În mintea mea, spitalul nu putea fi decât murdar, fără medicamente, păzite de infirmiere nesimţite şi doctori nepăsători care stau permanent cu buzunarele deschise pentru ce pică.

M-am vindecat de prejudecăţi în zece zile în care pacienţii "cu experienţă" pot da mari dureri şi doctorilor tari de cap şi nu am cumpărat cu banul jos niciun zâmbet sau vreo umbră de atenţie de la vreo asistentă sau doctor. La Spitalul "Victor Babeş" din Bucureşti m-am vindecat de hepatită şi de boala de a arăta cu degetul laolaltă toată tagma doctoricească.

Frica de boală, într-un spital de boli infecţioase

Am urcat două etaje până la salonul de "hepatici", o cameră mare albă cu şase paturi cu lenjerie albă, care întruchipa fără greş expresia "ca la spital". Un aer cald sau poate doar ficatul meu obosit mă chema la somn. Pe patul din faţa mea, o ţigăncuşă slabă, cu ochii galbeni ca de păpădie, mă privea curioasă. "Eu te cunosc pe tine, stai pe lângă Hala Traian?". Am recunoscut. La două paturi distanţă, o femeie în toată firea se grăbea să iniţieze o conversaţie: "Tu cât aveai tranzaminazele? Cine ţi-a spus că ai hepatită? Da´ cum te-ai simţit? A, şi atunci ai venit la spital? Şi se ia asta? Adică, cum se ia? Prin aer, dacă mâncăm din aceeaşi farfurie? Că eu nu ştiu sigur dacă am şi atâta îmi mai trebuie. Am fost operată de două ori anul trecut..." Am rezistat şirului de întrebări şi m-am mulţumit când discuţia a continuat doar între cele două colege.

Mi-am deschis agenda şi am pecetluit în câteva rânduri prima mea experienţă, pe un pat de spital: "Sunt internată de jumătate de oră. Stau în salon cu o femeie căreia îi e frică de noi, crede că o s-o molipsim de hepatită. Ea însăşi fiind suspectă. Mai am colegă o altă fată care a luat hepatită prin sex, a avut şi mama bolnavă de hepatită şi o mătuşă pe care l-a luat de la un melc: «S-a uitat la el, i s-a făcut greaţă şi a căzut la pat cu hepatită». «Da, eu cred că dacă mănânci ceva cu poftă şi nu-ţi prieşte, faci hepatită. Da´ chiar, ştii tu de la ce faci hepatită?», a completat cealaltă". Nu ştiam.

Imediat după ce mi s-au pus perfuziile, capul meu a început să simtă o greutate echivalentă cu planeta Saturn. Ţigăncuşa mi-a ţinut perfuzia ori de câte ori a trebuit să mă ridic şi o asistentă a stat până la trei dimineaţa să-mi schimbe pungile cu glucoză. Îi auzeam paşii prin vis şi de fiecare dată puneam mâna pe 10 lei ca să-i strecor în buzunar. Nu am avut curaj. Mă dezarma de fiecare dată când îmi spunea: "Pisi, te simţi mai bine?". Atitudinea nu i s-a schimbat deloc cât timp am fost internată, iar cu hârtia de 10 lei mi-am cumpărat grepfruit în drum spre casă, la externare.

Vitamine, Liv 52 şi japoneze La ora 5.30 ne-au dat trezirea copiii din celelalte saloane care-şi primeau antibioticul. Am dormit apoi ca un prunc până la 8.30, când a început să-i ţârâie doamnei din salon telefonul. Pe la zece, din capătul holului a început să se audă un hârâit puternic, de parcă cineva ar fi răscolit un pod de casă veche. Era masa adusă cu un cărucior. "Oare nu mai vine doctora la vizită?", au început să se frământe colegele de salon. Şi de parcă ar fi auzit conversaţia, o "doctoră" micuţă, cu ochelari a intrat val-vârtej şi ca în pitoreasca reclamă la coniac ne-a întrebat în timp ce se pregătea să plece: "Probleme?" Am aflat apoi că doctorul de gardă nu prea se implică, cel puţin nu toţi.

La prânz, ne-a mai venit o colegă de salon, palidă ca o lumânare, clătinându-se pe lângă pat, a durere. Avea hepatita B şi nu a scăpat nici ea de întrebarea insistentă a colegei de salon: "Şi asta cum se ia?". A mai trecut o zi în salonul 7.

La 5.30 am fost trezite de celălalt cărucior - cu medicamente. "Archip, ai o vitamină şi Liv 52, dar nu mai sunt la farmacie..." Am băgat iar capul în pernă, fericită că nu trebuie să mă mai ridic pentru nişte pastiluţe. Mai târziu, femeia - ultima venită a început să se tânguie a rău. Se ridica din pat şi se plimba pe hol, lăsând să i se fluture halatul alb, ca după o stafie. "Mă duc să cer un algocalmin", şi a plecat spre salonul asistentelor. "Vreţi să mor aicea, îmi daţi algocalmin fiolă, vreţi să-l dau afară? Vreţi să mor?", a tunat pe tot holul, ca o chemare la luptă. Când a ajuns în cameră a simţit să se explice: "Dacă nu faci scandal aici, nu-ţi fac nimic". Pastilele i-au fost aduse de acasă, şi-a primit perfuzia şi s-a liniştit. Până când i-a sunat telefonul: "Fane, era să mor, Fane. Mă ştie tot spitalul că era să mor..."

Imediat după, a început să-i ţârâie telefonul celeilalte doamne şi ea să turuie: "Da, vreau trei japoneze, dar de la magazinul ăla, ştii tu care, şi compot. Şi nişte piept de pui. Să nu uiţi de japoneze..." După ce a plecat din salon, Defa, ţigăncuşa cu nume nemţesc, a făcut carieră de comediant imitând pofticioasa pacientă: "Da, şi să nu uiţi de japoneze..." Salonul în care alfabetul se opreşte la D

Luni, la ora 5.00 ne-a mai venit o pacientă care s-a aşezat covrig pe pat şi aproape nu s-a mai ridicat decât a doua zi. Pe la 8.00, o bătrânică simpatică, galbenă ca o lămâie, a venit pe picioarele ei şi a ocupat ultimul pat liber din salon. Echipa era completă.

Doctorul nostru a apărut cu un alai de rezidenţi şi cu ceilalţi doctori. Ne-a consultat, ne-a zâmbit gratis. Ne-am gândit că aşa face la început, ca să te facă "să-i dai". Nu a fost aşa.

După ce ne-a revenit pofta de mâncare, am aflat că bătrâna căreia i-am spus generic "Mamaie", a rămas încă din ´66 îndrăgostită de un rus brunet, ofiţer de securitate, care nu a fost dorit de părinţii ei. "L-am iubit, aşa l-am iubit... Dar m-am măritat din ambiţie cu altul", spune cu flacără în ochi femeia de 80 de ani, încă sprintenă şi chiar frumoasă. Defa nu luase hepatită "prin sex", ci de la o seringă infectată, avea un bărbat "pungaş" care făcea şi 500 de lei pe zi, se droga şi o bătea. S-a certat cu el înainte de a se interna, mai mult silită de părinţii ei, s-a împăcat cu el până să se externeze. Defa avea hepatita B, C şi D şi tot nu se putea lăsa de fumat. A venit şi sora ei în spital după câteva zile, cu hepatita B. Din cauza ei, Defa s-a şi răţoit la doctor. "A venit de două zile şi nu i-aţi pus o perfuzie. De ce? Numai vitamine, atâta. Puneţi-i şi ei o perfuzie". Doctorul i-a explicat că nu toţi au nevoie de aşa ceva, dar că o să-i pună o perfuzie, să nu se simtă mai prejos decât celelalte hepatice.

În a cincea zi am aflat că într-adevăr, cea mai speriată dintre paciente nu avea hepatită, poate doar prea multă poftă de mâncare, o plăcere deosebită să pronunţe cuvântul "transaminaze" şi o fobie faţă de noi, infecţioasele, care a culminat cu replica: "Mamaie, nu te supăra, dar te rog să nu te mai atingi de patul meu". A râs mamaie de frica femeii şi apoi, obişnuită prin alte spitale să dea şi 3 lei pentru o felie de pâine, a fost încântată când doctorul nu a acceptat hârtia de un milion, îndesată în buzunar. Şi a încercat de două ori. "Ce doctor bun, niciodată n-am mai întâlnit", mi-a şoptit femeia. M-a şi testat, înainte de a elibera patul: "Am vrut de mult să de întreb: tu eşti cu sau împotriva lui Băsescu?" Se pare că a mulţumit-o răspunsul pentru că apoi mi-a strecurat în palmă un colţ de ziar cu numărul de telefon şi cu numele ei, care se pare, nu era "mamaie": Nuţica. În caz că am chef vreodată să vorbesc.

Seara de seară ne adunau pe unul dintre paturi, povestind fără frică despre orice, ca într-un tren în care ştii că data viitoare găseşti alţi colegi de compartiment. Şase femei care au luat la rând, în multele zile de convalescenţă subiecte precum căsătoria, fertilitatea, iubirea, bărbaţii care bat femeile, bărbaţii leneşi, bărbaţii de la televizor, bărbaţii.

Am aflat şi cum a murit Fănica, nevasta lui Florin Salam, că elevii cumpără ziua mare droguri de pe strada Popa Nan, că hepatita nu se poate lua prin aer, că există doctori care nu iau şpagă şi spitale curate. EVZ a demarat o dezbatere despre ce e de făcut pentru a scoate la liman sistemul medical din România

• CAMPANIE EVZ: Pentru sănătate fără bani de acasă!
• Sănătate fără bani de acasă! Dezbatere evz.ro cu expertul SAR, Otilia Niţu
• Aduşi la Bucureşti de speranţa unei şanse la vindecare
• 20% dintre reţetele compensate sunt fraudate
• Cum să recuperaţi banii cheltuiţi "abuziv" în spital
• Zece soluţii pentru a scoate sistemul medical din criză