Aveam 21 de ani la Revoluţie şi eram deja de doi ani în câmpul muncii. Adolescenţa mea n-a avut niciodată nimic în comun cu politica vremurilor, nu am agreat-o şi nu am înţeles-o niciodată, ci cu tot ceea ce se numeşte cultură, ceea ce din nefericire astăzi a ajuns să nu mai existe.

Nu sunt parte a unei generaţii de sacrificiu, doamnelor şi domnilor! Am avut şansa să-I văd pe scenă pe Amza Pellea, George Constantin, Octavian Cotescu, Gheorghe Cozorici, Florian Pittiş şi lista poate continua la nesfârşit. Am cu ce să continuu. Am crescut având modele. Am avut parte de acest gen de “sacrificiu”. Cum spuneam, prea puţin conta pentru adolescenta care eram, că trăiesc în comunism, la fel cum nu mă încălzeşte prea tare capitalismul în care sunt nevoită să trăiesc astăzi, sau cum se numeşte el. Ca să fiu sinceră până la capăt, înainte oamenii erau mai uniţi, mai blânzi, mai ospitalieri. Nu sunt nostalgică, deloc. Dar nu pot să trec cu vederea faptul că pentru mine şi fratele meu părinţii mei aveau timp. Nu pot spune că astăzi copiii mai au parte de răgaz cu părinţii lor.

Ei, bine, atunci erau în vogă serile petrecute în faţa câte unui video, prieteni, familie, cunoscuţi, uneori chiar plătitori de bilet. Am văzut toate filmele din anii 80 astfel. În categoria filmelor de acţiune intrau şi cele cu Bruce Lee şi, după el, cu Jackie Chan. Nu cred să-mi fi scăpat vreunul. Jackie Chan era garanţia unei seri cu final fericit, căci filmele lui întotdeauna se încheiau cu secvenţe de la filmări şi cascadele nereuşite, la care uneori se mai accidenta. Un maestru al artelor marţiale care reuşea să ne aducă zâmbetul pe buze. Ca adolescentă mi-am dorit să-l cunosc în carne şi oase, să vorbesc cu el, să-l văd pur şi simplu. Trăind în vremurile despre care scriam, ştiam că este un vis imposibil.

Devenind jurnalist, imediat după revoluţie, aproape toate visurile mele imposibile au devenit realitate. Începând cu Larry Hagman, Chris Rea, Irina Petrescu, Mihai Constantin, Dan Puric, Victor Rebengiuc, şi terminând cu Majestatea Sa Regele Mihai. Am atins tot ceea ce sufletul a visat şi sunt atât de recunoscătoare pentru acest lucru. Oameni care au reprezentat un model şi cu care voiam să fac un interviu mi-au acordat această onoare şi bucurie în acelaşi timp.

Am aflat că în acest septembrie va veni Jackie Chan, pentru prima dată în întreaga sa carieră, în România, la Zilele Filmului Chinezesc. Nu singur, ci împreună cu Zhang Ziyi, pe care o admirasem în „Memoriile unei gheişe”. Mi-am spus involuntar: „Mi-aş dori să îl văd! Să fiu şi eu la conferinţa de presă pe care o va susţine”. Şi pentru că am făcut fără doar şi poate măcar o faptă bună în viaţa mea, am primit răspuns că da, dorinţa mea se poate îndeplini.

În sala plină ochi de jurnalişti, prea puţini din garda veche, dovadă a crizei prin care suntem nevoiţi să trecem, aşteptam ca Jackie Chan să-şi facă simţită prezenţa. Zâmbeam ca un copil, fericit că urmează să i se spună o poveste. Sincer, dintre cei prezenţi mi-aş fi dorit să ştie mai mulţi cine vine şi despre cine este vorba.

A intrat zâmbind. Purta o ie românească, un model transilvănean, cusută cu albastru. S-a aşezat cuminte acolo unde şi-a văzut scris numele. A aplaudat ponderat, delicat şi politicos la discursurile celor îndrituiţi să facă asta. A răspuns întrebărilor care i-au fost adresate, a destins atmosfera cu glumele lui. A fost aşa cum o vedetă internaţională nu va fi niciodată dacă vrea să aibă succes. A fost uman. Blând. Răbdător. Amabil. Atent la nuanţele cuvintelor de care s-a folosit în răspunsuri. Interesat de relaţiile dintre ţara lui şi cea pe care venise să o viziteze. Ştia despre sportivii români, despre Castelul Bran şi Mamaia. A aflat că ia pe care o purta e din Transilvania şi a promis că va ajunge acolo să vadă cu ochii lui.

Rar, foarte rar am văzut un om de o asemenea frumuseţe interioară, atât de modest şi de echilibrat în ciuda celebrităţii de care se bucură. Am stat la doi paşi şi o respiraţie distanţă de el. Mi-a zâmbit de câteva ori şi am răspuns la fel. Un vis imposibil de acum 25 de ani se împlinea astfel şi mi-am amintit ce-mi spunea mereu bunica mea: „Ai grijă ce-ţi doreşti, că ţi se împlineşte!” I-am dat dreptate.

Cât despre Zhang Ziyi pot să spun că este într-atât de graţioasă, de gingaşă încât nu cunosc nici o floare pe lume demnă să-i poarte numele. În ciuda aparentei fragilităţi, actriţa este un monument de inteligenţă, de modestie, rafinament, blândeţe şi expresivitate. Mi-am amintit dansul ei în zăpadă din „Memoriile unei gheişe” şi am înţeles că a fi femeie este o artă, pe care puţine dintre noi o stăpânesc.

Ce s-a întâmplat în cadrul conferinţei de presă este total nesemnificativ. Eu mi-am notat doar răspunsurile lor şi mi-aş fi dorit să fi fost mai mult timp. Cât pentru un răspuns aflat în căutarea unei întrebări…

Drept e că nu fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu, ci din una binecuvântată de Dumnezeu şi sunt recunoscătoare pentru asta. Nu mi-am imaginat că voi trăi timpuri atât de fabuloase, recunosc…