Sud-africanii şi-au curăţat marile oraşe de vagabonzi, exilându-i într-un ghetou. Albi sau negri, toţi vor să uite de probleme şi să se bucure în tihnă de fotbal.

Poate cea mai exotică alegere a FIFA din toate timpurile, Africa de Sud, ţara gazdă a CM 2010, este încă o ţară a contrastelor puternice, un melanj de culturi şi de culori. Zgârie-norii din Johannesburg, luxoasa staţiune Sun City şi plajele din Durban sunt partea luminoasă, iar oraşele de carton, epidemia de SIDA şi violenţele sunt partea întunecată a Africii de Sud.

Cei 16 ani care au trecut de la căderea apartheidului, regimul segregaţionist impus de albi, au schimbat complet peisajul politic. Nu şi viaţa celor mai mulţi dintre negri, care trăiesc în aceeaşi sărăcie. Foarte probabil, sutele de mii de turişti aşteptaţi luna aceasta să umple noile stadioane nu vor avea contact direct cu realitatea sud-africană.

Autorităţile au „curăţat” marile oraşe de vagabonzi pe care i-au mutat din timp în mahalale de carton. În Blikkiesdorp, la câţiva zeci de kilometri de atracţiile turistice din Cape Town, a răsărit din 2008 un oraş nou, 1.500 de locuinţe temporare mizere, cu electricitate, toalete şi apă comune.

Rezidenţilor, foştii homeles-i din Cape Town mutaţi forţat în Blikkiesdorp, li se promisese că vor primi locuinţe sociale în câteva luni, scrie cotidianul „The Star”. Ar fi vrut să protesteze în stradă, cum s-a întâmplat anul trecut la Johannesburg şi Pretoria, însă de dragul fotbalului toată Africa de Sud şi-a suspendat temporar problemele interne pentru a se bucura în tihnă de fotbal.

O istorie lungă şi zbuciumată

Au trecut mai bine de 150 de ani de la primul ocol al Africii pe la Capul Bunei Speranţe, călătoria epică a exploratorului portughez Bartolomeo Diaz din 1487, până când a fost înfiinţată prima aşezare a albilor în sudul Africii. Mai întâi au fost coloniştii olandezi, apoi au venit britanicii şi francezii, aşezaţi în jurul Coloniei Capului.

În 1806, imperiul britanic a anexat colonia olandeză, ceea ce i-a determinat pe olandezii de aici, burii, să emigreze înspre nord şi est în decadele următoare. Burii au înfiinţat două state independente, Republica Sud Africană şi Statul Portocaliu Liber. Iniţial, coloniştii europeni trăiau în relativă pace cu triburile Zulu, dominante în regiune, ocupându-se cu agricultura.

Situaţia s-a schimbat în 1867, după descoperirea primelor zăcăminte de diamante şi de aur. Republicile bure au câştigat primul război cu britanicii, 1880-1881, cusprijinulpopulaţiei indigene, însă l-au pierdut pe al doilea, terminat în 1902. După multe negocieri, coloniile britanice şi olandeze s-au unificat sub dominion britanc, în 1910, iar în 1913 a intrat în vigoare legea prin care negrilor li se restrângea dreptul de a deţine pământ. A fost primul pas spre segregaţionism.

Excesele apartheid

Teoretic, apartheidul, un termen în limba afrikaans a comunităţii olandeze ce înseamnă segregare, a devenit lege după alegerile din 1948. O coaliţie de partide ale albilor au stabilit un nou sistem juridic ce se baza pe o separarea a drepturilor cetă ţenilor în funcţie de rasă. Erau recunoscute trei tipuri de rase, negri, metişi şi albi, însă doar albii aveau drepturi. Asta însemna o discriminare totală a negrilor şi parţială în cazul metişilor.

În timp ce minoritatea albă se bucura de un nivel de trai similar cu cel al ţărilor occidentale, cel mai ridicat din Africa, populaţia neagră trăia într-o sărăcie cruntă. Până şi pentru a intra într-un oraş al albilor aveau nevoie de permise speciale. Accesul la educaţie, la sistemul sanitar, la orice fel de resurse era de asemenea restricţionat.

La începutul anilor ’60, guvernul sud-african, care tocmai îşi declarase independenţa faţă de Marea Britanie, a hotărât înfiinţarea unor state „independente” ale negrilor, zece la număr, în realitatea nişte ghetouri în toată puterea cuvântului.

Cel mai cunoscut este Soweto, unde au fost relocaţi 60.000 de negri din Johannesburg. Toate politicile apartheidului s-au implementat violent. 18.000 de lideri ai opoziţiei negrilor au fost arestaţi şi condamnaţi în 1963, între aceştia numărându-se şi Nelson Mandela. Zece ani mai târziu, situaţia era explozivă.

Şcolile din Soweto au pornit în 1974 o rebeliune paşnică, protestând faţă de obligativitatea folosirii exclusive a limbii afrikaans în şcoli. Poliţia a înecat manifestarea paşnică în sânge, împuşcând 556 de copii negri, atrăgând reproşurile vehemente ale comunităţii internaţionale, care a izolat ţara.

REZIDENŢIAL. Albii, dar şi negrii din clasa mijlocie locuiesc în cartiere cu circuit închis, păzite 24 de ore din 24

Epoca Nelson Mandela

În 1990, la enormele presiuni interne şi internaţionale, guvernul alb sud-african a început discuţiile, pentru prima oară, cu Congresul Naţional African (CNA), principala organizaţie politică a negrilor, căreia i-a fost recunoscută existenţa.

Tot atunci a fost eliberat Nelson Mandela, după 27 de ani de puşcărie, şi a început un proces de abolire a legilor apartheid. La primele alegeri libere, în 1994, CNA a câştigat cu o majoritate zdrobitoare, iar Mandela, liderul partidului, a fost numit de parlament în funcţia de preşedinte.

Negrii sud-africani au devenit liberi, însă nu şi mai bogaţi. În 1993 o familie tipică de albi câştiga în medie de patru ori mai mult decât una de negri; în 2003 raportul se mărise la de şase ori mai mult în favoarea albilor. Totuşi a apărut o clasă de mijloc a negrilor, iar al treilea cel mai bogat sud-african de astăzi, Patrice Motsepe, cu o avere de peste un miliard de dolari, a copilărit întrun ghetou lângă Pretoria.

Aceştia, alături de majoritatea politicienilor negri, sunt noua „superelită neagră” a Africii de Sud ce trăieşte într-o armonie perfectă cu comunitatea albilor. De obicei, în complexuri rezidenţiale, cu şcoli, magazine şi parcuri proprii, înconjurate de ziduri şi cu pază strictă.

PRIGOANĂ. Această femeie, care trăieşte din vânzarea de fructe pe stradă, nu va putea fi întâlnită în timpul Campionatului Mondial fiind evacuată din capitala Johannesburg FOTO: AFP

ZUMA. Preşedintele sud-african are 21 de copii şi cinci neveste FOTO: REUTERS

ÎN CIFRE A 26-a economie a lumii

• Populaţia: 49,3 milioane, estimare 2009
• Etnii: negri de origine africană - 79,3%; albi - 9,1%, metişi - 9,0%, asiatici şi indieni - 2,6%.
• Limbi oficiale: 11, între care afrikaans, engleza şi mai multe dialecte zulu.
• Capitale: Cape Town, capitala legislativă, Pretoria, capitala administrativă, şi Bloemfontein, capitala juridică.
• PIB: 495,1 miliarde dolari, locul 26 în lume
• Şomaj: cca. 25%, jumătate din populaţie trăind sub limita sărăciei
• Salariul mediu: cca. 350 de dolari.

SIDA, VIOLURI ŞI CRIME

Unul din patru bărbaţi a violat o dată-n viaţă

Un sud-african din cinci, adică 20% din populaţie, era infectat cu virusul HIV, care provoacă SIDA, arată un studiu din 2005. Problema SIDA este uriaşă şi abia recent autorităţile au recunoscuto.

Fostul preşedinte Thabo Mbeki spunea că nu SIDA e vinovată de dublarea mortalităţii, ci sărăcia sau malnutriţia. La ora actuală, 5,7 milioane de sud-africani sunt bolnavi de SIDA, majoritatea negri, iar în ţară există între 1,5 şi 3 milioane de copii orfani ai căror părinţi au murit răpuşi de maladie.

Pe lângă SIDA există şi o epidemie de TBC, o tulpină rezistentă la medicamente, boală cauzată de mizerie. Noul guvern, al preşedintelui Jacob Zuma, a lansat o campanie de prevenire şi tra tare a SIDA, dar rezultatele încă sunt nesemnificative.

Pe lângă maladii, autorităţile se confruntă şi cu un val enorm de violenţe. Cu 50 de omucideri pe zi, Africa de Sud era anul trecut a doua cea mai violentă ţară din lume, după Columbia. De asemenea, violurile sunt la ordinea zilei.

Potrivit unui amplu studiu realizat anul trecut, un sfert dintre bărbaţii chestionaţi au spus că au violat măcar o dată în viaţa lor. Unul din douăzeci a declarat că a comis un viol în ultimul an. De partea cealaltă, una din trei femei a spus că a fost violată.

EXCLUŞI. Mii de „homeles-i” au fost mutaţi la Blikkiesdorp, într-un oraş construit ad-hoc