Ani la rând, înainte de 1989, am scris sarcastic și minimalizator despre Adrian Păunescu, numai pentru că îl ridica în slăvi pe Nicolae Ceaușescu. Țin minte că, într-un articol publicat în revista „Tomis”, l-am comparat cu o uriaşă ciocănitoare Woody, ceea ce a făcut ca revista să se vândă mai repede ca oricând.

Reacțiile la articolul meu m-au făcut să înțeleg cât de mulți oameni îl iubeau, dar și cât de mulți oameni îl urau pe poet. Pentru prima dată m-am gândit mai atent la destinul lui Adrian Păunescu și am înțeles că privilegiatul („privelegiatul”, cum ar spune actualul prim-ministru al țării) era de fapt un mare nedreptățit. Așa cum este și azi, post-mortem.

În 1986, când poetul a căzut în dizgrația lui Nicolae Ceaușescu, m-am apropiat de el. Iniţiativa a avut-o soția mea, Domniţa care, ca redactor la Editura Albatros, i-a publicat o carte, de care fugiseră, ca de o valiză suspectă abandonată pe un aeroport, ceilalţi redactori. A început o prietenie frumoasă, care mi-a încălzit sufletul. Adrian, tânăra lui soţie, Carmen, Domniţa şi cu mine am petrecut împreună zile de neuitat. Citeam cărţi cu glas tare, recitam versuri, jucam şah (eu, bineînţeles, îl băteam pe Adrian!), jucam „mimă”, glumeam, râdeam cu lacrimi, comentam ştirile de la televizor.

În 1987, în plină vară, Adrian ne-a luat într-un turneu prin ţară (el şi Carmen cu maşina lor, eu şi Domniţa – cu a noastră), dorind să ne facă să ne iubim ţara (deşi ne-o iubeam; dar ne plăcea să-l provocăm, aşa cum îl provoca, la „Timpul”, Caragiale pe Eminescu, spunându-i că Schopenhauer nu pare a fi un mare filosof). Poetul ne-a purtat, în scop pedagogic, prin tot Ardealul, ne-a obligat să mergem desculţi prin pârâuri de munte din Apuseni (prilej pentru Carmen şi Domniţa de-a se bate cu apă, ca două adolescente), dar şi să ne reculegem solemn la mormântul lui Avram Iancu. A fost un moment fericit din viaţa mea (a noastră). Îl ascultam pe Adrian improvizând la nesfârşit versuri, pe care şi le nota Carmen (soţie, amantă şi secretară), discutam – cuprinşi de un fel de beatitudine – despre literatură, vorbeam cu oamenii din sate, de pe ogoare, din mânăstiri, care îl primeau pe Adrian cu dragoste şi entuziasm.

Într-un sat, ni s-a spus că o bătrână singură, dintr-o casă construită pe vârful unui deal din apropiere, trage să moară şi că nimic nu-şi doreşte mai mult decât să-l vadă pe Adrian Păunescu. Ni s-a mai spus că ea îi cunoaşte multe dintre poeme pe de rost şi că şi-a amânat moartea nădăjduind că, printr-o minune dumnezeiască, poetul îi va trece cândva pragul casei. Dorinţă care multora li se păruse până atunci absurdă şi irealizabilă.

Nici unul dintre noi n-a stat pe gânduri, ne-am suit imediat în maşini şi am urcat cu ele dealul, până unde l-am putut urca. Apoi, maşinile s-au împotmolit, din cauza pantei tot mai abrupte şi a pământului noroios în care roţile patinau. Ţin minte cum maşina mea a alunecat cu spatele înapoi, câţiva metri. Am renunţat la maşini şi am făcut restul drumului pe jos. Când am ajuns la casa bătrânei, gâfâiam cu toţii şi eram uzi leoarcă de transpiraţie. Adrian avea părul vâlvoi. Am intrat, abia trăgându-ne sufletul, într-o încăpere scundă (trebuia să stăm aplecaţi, ca să nu ne lovim cu creştetul de tavan). Bătrâna, împuţinată la trup, zăcea în aşternut, cu ochii adânciţi în orbite. Când l-a văzut pe Adrian, s-a iluminat. A început să repete în neştire.

Ştiam c-ai să vii! Ştiam c-ai să vii! Adrian a îngenuncheat lângă ea şi i-a sărutat mâna. Ea l-a mângâiat pe creştet. Apoi, tot ea, cu o voce tremurătoare, i-a recitat, fără să greşească un cuvânt, poemul „Repetabila povară”, străduindu-se să nu plângă (ceea ce noi nu reuşeam). Şi a mai spus atât: – Dumnezeu să-ţi dea sănătate, că mare bine mi-ai făcut. Acum, că te-am văzut, pot să mor liniştită.

 

*

În 2009, în ziua ultimei confruntări dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană, pentru ocuparea postului de preşedinte al României, Adrian şi Carmen erau în vizită la noi, la grădină. Stăteam toţi patru în umbrarul înconjurat de cireşi şi pruni, acum cu frunzele căzute, şi vorbeam – despre ce altceva să vorbim? – despre alegeri. Eu, cu mai puţină tragere de inimă, Adrian, cu o pasiune dezlănţuită. Avea pe masă câteva telefoane mobile şi le folosea frenetic, când pe unul, când pe altul, ca să se ţină la curent cu evoluţia evenimentelor. Când primea vreo veste favorabilă lui Mircea Geoană, se bucura copilăreşte, iar eu şi Domniţa, bineînţeles, ne întristam. Observând asta, lui Adrian i s-a făcut ruşine să se mai bucure când noi oftam şi, cu extraordinara, neverosimila lui delicateţe, a lansat următoarea idee:

– Dragii mei, ce bine îmi pare că suntem pe poziţii politice opuse! Dacă câştigă Mircea Geoană, mă bucur eu. Dacă iese învingător Traian Băsescu, vă bucuraţi voi. Indiferent de rezultat, cineva dintre noi se bucură! Iar celălalt se va bucura și el, de bucuria prietenului său.