Zilele trecute, ideologul putinist Aleksandr Dughin a publicat un comentariu despre victoria lui Donald Trump în alegeri: „Sub Trump și Vance, Ucraina va scădea până la a 15-a prioritate pentru politica Casei Albe. Acest lucru ne oferă o oportunitate de care trebuie să profităm.” Așa o fi oare?

Problema fundamentală: elitele.

Tovarășul Stalin a fost primul care a sesizat problema fundamentală a elitelor: un Stat cu pretenții la hegemonie mondială nu se poate lipsi de birocrație, dar elitele birocratice au tendința de a se osifica, de a bloca accesul altor segmente sociale la decizia economică, politică și socială. Ceea ce scade competitivitatea de ansamblu a societății în confruntarea pentru hegemonia mondială.

Soluția stalinistă a fost simplă: din zece în zece ani apărea câte o ”deviere”, birocrații erau împușcați cu zecile de mii, o generație mai tânără le lua locul la butoane. În anii 1930, în economie, administrație, Armată și structurile de Partid s-au perindat 3 – 4 garnituri manageriale, succesiv împușcate. Dar elitele nu pot fi confecționate din orice material uman – deci nu pot fi generate la infinit. După moartea lui Stalin, URSS a renunțat la practica nesustenabilă de decimarea periodică a elitelor, dar nu a reușit să construiască un alt sistem credibil: Statul sovietic, ca și celelalte Statele ”socialiste” construite pe model sovietic, s-au osificat până s-au fracturat.

După 1945, și Occidentul a trecut prin primeniri succesive ale elitelor. În anii 1960, elitele care își întemeiau legitimitatea pe victoria din al doilea Război Mondial au fost înlocuite. Numai două exemple: Statele Unite și accederea la Putere a lui J.F. Kennedy (1961); Franța anului 1968 și demisia generalului De Gaulle. Occidentul a identificat, deci, modalități sustenabile de reînnoire periodică a elitelor. Asta i-a permis gestionarea unor situații complexe, chiar stânjenitoare: lupta împotriva segregației rasiale în Statele Unite; decolonizarea în Anglia, Franța, Olanda, Belgia și Portugalia; tranziția la democrație în Germania, Italia, Spania, Portugalia și Grecia. Între timp, ”Lagărul Socialist” ajunsese să fie condus de elite vetuste și osificate, care până la urmă s-au frânt sub povara propriilor îndatoriri. După 1990, sistemul occidental de primenire a elitelor a pătruns chiar și în China ori Rusia, unde echipa de conducere se schimba din zece în zece ani.

Meritocrația.

Marea calitate a sistemului occidental de primenire a elitelor constă în componenta meritocrată. În Franța nu poți ajunge în prim-planul scenei politice dacă nu ai trecut prin ”Marile Școli” (École Polytechnique, École Normale Supérieure, Sciences Po). În Marea Britanie, nu ai șanse de promovare în elită decât dacă ai trecut prin ”Oxbridge”. În China, dacă nu ești absolvent al unei universități din ”Liga C9”, nu ai șanse. Iar în SUA, ca să promovezi în politică, administrație și chiar afaceri, trebuie să fii absolvent al unei universități din ”Ivy League”. Asta dă un caracter meritocratic sistemului occidental de selecție a elitelor, favorizând eficiența și competitivitatea de ansamblu a țării.

Veriga slabă a acestui sistem sunt... Statele Unite. Vulnerabilitatea este intrinsecă: sistemul american se bazează pe cooptarea vârfurilor intelectualității din alte țări. Conform Population Reference Bureau, în 1994 proporția dintre oamenii de știință născuți în America și cei veniți în America era de 6,2 la 1; în 2006 ajunsese la 3,1 la 1. Iar azi, unii susțin că jumătate din cei 6,3 milioane de cercetători din SUA sunt, de fapt, imigranți.

Dar ca să atragi milioane de oameni de știință de peste hotare trebuie să-i plătești foarte, foarte bine: la nivelul anului 2023, salariul anual mediu al unui om de știință era, în SUA, de 140 mii $, cam o treime din salariul anual al Președintelui. Cum mulți dintre cei astfel plătiți sunt cadre universitare, situația se reflectă în costurile de școlarizare: o evaluare recentă a băncii HSBC arată că, în medie, studiile universitare costă în SUA 99 mii $. Iar în cazul universităților din ”Ivy League”, taxele sunt mult mai mari: la Harvard, în anul școlar 2022 – 2023, 334 mii $. Chiar și la universități mai modeste, școlarizarea implică sume pe care puține familii și le pot permite: astăzi, 71% dintre absolvenții cu diplomă de licență termină universitatea cu datorii, în medie, de 29 mii $. În ansamblu, dacă în 2003 datoriile absolvenților se ridicau la 250 miliarde $, în 2008 ajunseseră la 610 miliarde $. Iar în contextul Crizei Subprimes, a luat amploare fenomenul abandonului universitar: în 2010, numai jumătate din studenții înscriși în anul I mai ajungeau să-și ia licența. Iar în cazul celor proveniți din familii sărace, numai un sfert ajungeau absolvenți. Nu puteau plăti.

Invazia bursierilor chinezi.

Aceste cifre – publicate cu ani în urmă de Obama Foundation – arată în ce măsură s-a îngustat, în Statele Unite, baza de selecție a elitelor: au acces la pregătire intelectuală de vârf nu cei dotați, ci acei proveniți din familii avute. Situația a întrat în atenția publicului american încă din 2007 – 2010: apariția și perpetuarea practicilor financiar-bancar ”imprudente”, a Crizei Subprimes erau atribuite tocmai nepotismului elitelor închise.

Iar studenții americani din medii defavorizate, nevoiți să renunțe la studii din motive financiare, aveau sub ochi exemplul Chinei: în anul școlar 2008/2009, în SUA se găseau 98 mii de studenți chinezi, iar în anul următor, în plină criză, 127 mii! Asta a oferit o explicație la îndemână pentru parcursul ascendent al Chinei și intrarea sa în competiția pentru rolul de principală superputere economică: spre deosebire de Statele Unite, China investea în elitele sale, selecția având la bază meritul, iar nu averea familiei de proveniență.

Această percepție a electoratului american a contribuit la aducerea la Putere, în 2009, a președintelui Obama (Partidul Democrat). Conștient de această nemulțumire, președintele Obama a luat măsuri pentru a lărgi accesul la educație superioară (deci la elite) al categoriilor defavorizate. În 2009, a întemeiat American Opportunity Tax Credit, ajutor financiar pentru plata taxelor de școlarizare de care au beneficiat peste 11 milioane de familii. În 2010, a promulgat Health Care and Education Reconciliation Act, care a desființat împrumuturile de la bănci private pentru taxele de școlarizare. În schimb, Guvernul a oferit împrumuturi la dobânzi reduse (Direct Loans).

Inițiativele președintelui Obama au fost binevenite, dar datorită conjuncturii economice de criză, nu au avut amploarea necesară. De Opportunity Tax Credit au beneficiat 11 milioane de familii – dar au primit numai câte 2.500 $/an, adică numai o zecime din cheltuieli. Iar de Education Reconciliation Act au beneficiat 9,5 milioane de studenți în anul școlar 2012/2013 – dar povara dobânzilor le-a fost redusă cu numai 650 $. În ansamblu, situația s-a înrăutățit, accesul la educație s-a îngustat în continuare: dacă în 2008 datoriile absolvenților se ridicau la 610 miliarde $, în 2013, în pofida Programelor Obama, depășiseră 1 miliard $. Dacă în 1990 Statele Unite erau pe primul loc în lume la procentul de absolvenți universitari în rândul tinerilor, în 2013 ajunseseră pe locul 12. În schimb, numărul bursierilor chinezi se triplase: 328 mii! Iar între anii 2008 – 2015, PIB-ul SUA a crescut între 1,8 și 2,7% anual, dar PIB-ul Chinei a crescut între 7 și 9% - adică de exact trei ori mai mult, ca și numărul de bursieri chinezi la universitățile din străinătate.

Alternativa liberală.

Accesul la educație, premisă a includerii în elită, a ajuns o problemă acută în Statele Unite datorită diferenței crescânde de câștiguri dintre un absolvent de liceu și un absolvent de universitate. În 1971, era de 25%; în 2011, era de 69%.  De aceea, semi-eșecului programelor de reînnoire a elitei americane, lansate de Barak Obama, a provocat un val de frustrare care a adus la Putere în 2017 pe republicanul Donald Trump. Iar frustrarea avea trei ținte predilecte: ”Statul Paralel”, controlat de elite închistate; China, care speculează situația pentru a submina economia americană; emigranții, mână de lucru ieftină care concurează și devalorizează mâna de lucru autohtonă cu școlarizare limitată.

Dacă guvernarea Obama mizase pe soluții de tip socialist, prima guvernare Trump a abordat problema cu soluții de dreapta: prin măsuri de liberalizare economică, indicele Dow Jones Industrial Average a crescut, în prima parte a mandatului său, cu 82%.  Ceea ce explică cohorta de miliardari care i-au sprijinit campania de realegere din 2024. Această bogăție a fost foarte inegal distribuită, dar totuși s-a regăsit în ansamblul societății: între 2015 și 2019, rata șomajului a scăzut cu 43%, iar venitul median real al gospodăriilor a crescut cu 14,4 %. Milioane de familii aveau mijloacele să-și permită o educație mai bună.

Dar apoi a survenit Epidemia Covid: în 2019 – 2021, șomajul s-a dublat, ajungând la valoarea record de 8,12%, iar veniturile gospodăriilor au scăzut cu 10%. Deși economia americană și-a revenit în mai puțin de un an, efectele socio-economice au persistat. Abil exploatate electoral, au readus la Putere Partidul Democrat – iar în ”colecția de demoni” a domnului Trump a apărut și tema ”Conjurației Covid”...

”Cancel Culture”.

În ultimii 20 de ani, tranzițiile de Putere din Statele Unite au fost determinate de crizele de management, de eșecul elitelor: Administrația Obama a gestionat prost democratizarea elitelor și Criza Subprimes – a urmat Administrația Trump. Aceasta a gestionat deficitar Criza Covid – a urmat Administrația Biden. Care a reluat, la modul propriu, procesul de democratizare a elitelor început de Barak Obama în 2008. Dacă Administrația Obama mai miza pe ”clasa muncitoare”, încercând să-i faciliteze accesul la educație, drumul spre elită, Administrația Biden a promovat alte medii: ”progresiștii”.

Concret, sub conducerea domnului Biden, Partidul Democrat a abandonat alianța sa tradițională cu sindicatele. Motivul: irelevanța sindicatelor. În 1983 gradul de sindicalizare al ”clasei muncitoare” americane era de 20%, dar în 2022 era de numai 10%. Din punctul de vedere al ratei de sindicalizare, Statele Unite se situează pe locul 31 din 35 state OECD.

Activismul sindical a fost, vreme de un secol, aliat de bază al Partidului Democrat. Considerând că în prezent activismul sindical a devenit irelevant, sub conducerea domnului Biden Partidul Democrat a căutat alte forțe care să-i propage mesajul în medii defavorizate. Și a crezut că le-a găsit în grupări marginale ”Woke”: radicali LGBT și BLM, islamiștii, recidiviștii și imigranții neintegrabili– toți prezentați publicului american drept ”progresiști”. Încă de la început, Bernie Sanders, personalitate istorică a PD, a avertizat: „Ați abandonat clasa muncitoare; să nu vă mirați dacă clasa muncitoare vă va abandona!”

Noua ”elită” PD, propulsată din rândurile activiștilor BLM, LGBT, islamiști etc., s-a dovedit curând incapabilă managerial. De la retragerea precipitată din Afganistan și până la prestația neconvingătoare a Secret Service în misiunea de apărare a candidaților la alegerile prezidențiale, guvernarea Biden a fost marcată de un șir de eșecuri ale noii elite ”progresiste”. În loc să-și amelioreze prestația, în beneficiul întregii societăți, respectivele medii marginale ridicate peste noapte la rangul de ”elite” au deturnat Statul pentru realizarea agendei lor radicale, ”Cancel Culture”: desființarea Poliției, demolarea statuii lui Cristofor Columb, educația ”de gen” în școli etc. O revoluție nihilistă al cărui apogeu a fost atins atunci când activiștii BLM și islamiștii, în alianță contra naturii cu activiștii LGBT, au organizat în universitățile Ivy League, unde ajunseseră cu burse preferențiale, manifestații de protest în sprijinul HAMAS, marioneta Iranului. Care, prin grupările pe care le patronează, atacă garnizoanele americane din Irak și navele americane din Golf. Imaginea unei Administrații în luptă cu propriile interese a stupefiat electoratul, iar stupefacția s-a transformat în indignare când Kamala Harris a fost desemnă candidat.

Cu hârzobul din cer.

Democrația americană a fost întemeiată acum un sfert de mileniu, în forme care au trecut testul timpului. Astfel, candidatul la Președinție este ales de partide prin etape succesive, publice de selecție. Conducerea PD, sau cel puțin o parte a ei, a considerat însă că se poate și altfel: doamna Harris a fost declarată candidat peste noapte, fără nicio formalitate. O mare parte din electorat a văzut în această manevră dovada existenței și influenței ”Statului Paralel”: Democrații au întețit bănuiala că vor continua, ba chiar vor intensifica politica lor de renovare a elitelor americane prin procedee ”Woke”, netransparente.

Evident, Republicanii au profitat din plin. Dacă parcurgem programul politic cu care domnul Trump a câștigat al doilea mandat, la Punctul 8 vom găsi un adevărat plan de bătălie contra ”Statului Paralel”: „Vom continua efortul de a muta părți din vasta birocrație federală în locații noi, în afara mlaștinii de la Washington. Așa cum am mutat Biroul de Administrare a Pământurilor tocmai în Colorado, până la 100.000 de posturi guvernamentale pot fi relocate. Și mă refer la o mutare imediată din Washington în locuri pline de patrioți care iubesc America, și chiar o iubesc.”

Din cei 100.000 de birocrați vizați, 33% sunt sindicaliști – deci suspecți de progresism. Poate o zecime vor accepta relocarea în provincie. Restul de 90% din personal va proveni din recrutarea de ”patrioți care iubesc America”: noua elită conservatoare provenită din mediile rurale, cu posibilități materiale limitate, pe Republicanii o promovează.

Primul test al noii elite.

Ideologii putiniști, în frunte cu domnul Dughin, credeau că ”sub Trump și Vance, Ucraina va scădea până la a 15-a prioritate pentru politica Casei Albe”. Pentru a profita de momentul de confuzie, imediat după ce rezultatul alegerilor din Statele Unite a fost cunoscut, Rusia a concentrat în regiunea Kursk zeci de mii de militari, pregătind o contraofensivă de amploare. Asta l-a determinat pe domnul Trump ca, vineri, să-l sune la telefon pe Vladimir Putin, căruia „i-a reamintit de prezența militară semnificativă a Statelor Unite în Europa și l-a sfătuit să nu escaladeze războiul din Ucraina”. Oare de ce?

Păi fiindcă Donald Trump știe că eficiența noului management, calitatea noilor elite propuse de Administrația sa va fi în centrul atenției încă din primele clipe. Dacă  reușește să convingă electoratul american, va fi o reorientare de durată; dacă nu reușește, ”trumpismul” va fi un episod trecător. Sub administrația precedentă, rămânerea la Putere a Democraților a devenit îndoielnică după ce falsele elite Woke au gestionat catastrofal retragerea din Afganistan. La fel, rămânerea la Putere a Republicanilor ar deveni îndoielnică dacă relația SUA – Ucraina – Rusia ar evolua precum retragerea din Afganistan, în debandadă. Noua Administrație s-ar compromite rapid dacă Europa ar fi cedată investitorilor chinezi promovați de domnul Viktor Orbán; dacă nord-coreenii ar fi lăsați să-și facă de cap pe la Marea Neagră, blocând toate rutele în afară de proiectul chinez ”one Belt, one Road”; dacă i s-ar permite Iranului și Rusiei să blocheze în continuare, prin rebelii Houthi, tranzitul prin Golful Persic, favorizând proiectele turco – chineze la Caspica.

Deși Alexandr Dughin îl avertizase din timp că „Rusia nu ar trebui să se aștepte la miracole din partea lui Trump”, pentru domnul Putin discuția cu președintele ales pare să fi fost un duș rece. Iar când lucrurile nu-i ies cum dorește, domnul Putin obișnuiește să nege totul: a negat că va invada Ucraina, apoi a negat că ar fi război în Ucraina, acum neagă că ar fi discutat vreodată cu Donald Trump. De ca și cum negarea realității ar rezolva ceva...

Să vedem. Noua elită conservatoare se va dovedi credibilă? De evoluțiile din următoarele săptămâni depinde perspectiva deceniilor ce vin.