Valea Jiului de după 1990 pare o groapă fără ieşire pentru cei care locuiesc şi muncesc acolo.

Această situaţie ţine şi de felul în care mulţi români i-au privit pe ortaci în tot acest răstimp: ca pe o adunătură de bestii care au năvălit cândva în Capitală, pentru a-i snopi în bătaie pe „golani”.

EVZ recompune evenimentele de acum 19 ani şi urmările acestora prin ochii minerilor care au supravieţuit miraculos exploziilor de la Mina Petrila, din toamna anului trecut. „Să vină cineva aici, să investească, să ne vadă, să vadă care este situaţia. Şi să nu se teamă, că nu suntem toţi nişte bestii, cum au zis toţi după Mineriade.”

La fraza asta, rostită cu ezitări de minerul Alexandru Socolescu, s-ar reduce ceea ce el crede că ar fi singura soluţie pentru a scoate Valea Jiului din groapa în care s-a afundat după 1990.

Pentru că aici „sărăcia se vede la tot pasul, se trăieşte de pe o zi pe alta”. Cam asta ar fi tot ce ar spune minerul Alexandru Socolescu despre ce s-a întâmplat cu Valea după mineriade.

Poate părea puţin. Însă cei care ştiu ce i s-a întâmplat lui Alexandru Socolescu în toamna anului trecut ar putea spune că e uimitor că omul ăsta încă mai poate spune ceva, orice: acum câteva luni, era mai mult mort decât viu. A fost adus în stare extrem de gravă la Spitalul de Arşi din Capitală, după una dintre exploziile de la Mina Petrila. Avea arsuri pe 55% din suprafaţa corpului, iar plămânii îi fuseseră grav afectaţi.

Însă Alexandru Socolescu, ca de altfel toţi ceilalţi colegi ai săi internaţi atunci alături de el cu şanse minime de supravieţuire, este în viaţă şi poate să-şi spună părerea despre ce s-a petrecut acum 19 ani în Valea Jiului, la mineriadă. O imagine despre cum viaţa României s-a schimbat şi despre cum Valea Jiului a fost lăsată undeva în urmă, ascunsă bine. „Oamenii erau debusolaţi, dezinformaţi”

Prea multe nici el nu ştie. Nu doar din lipsa informaţiilor, spune Socolescu, ci mai degrabă pentru că nu s-ar băga „în politică”: în Vale e încă o problemă să spui că „ăla s-ar fi dus” la mineriadă iar altul nu. Ori că unul mai ţine, sau nu, cu Iliescu, de exemplu. Nu-s chiar subiecte potrivite la un pahar, cu ortacii. Mai bine îţi vezi de viaţă, de ale tale şi de cum să-ţi porţi sărăcia mai bine. „Eu însă n-am judecat niciodată pe nimeni”, zice minerul. Dar nici nu s-a urcat în trenul lui Miron Cozma, când cei strânşi de liderul minerilor au îngrozit Capitala. Au fost alţii, colegi de-ai lui, mulţi pensionaţi acum.

Alexandru Socolescu crede că totul s-a petrecut aşa pentru că „oamenii erau debusolaţi, dezinformaţi”. Adaugă timid: „În zilele acelea, vă daţi seama, era o situaţie solidară între mineri în Vale, cât de cât. Era euforia aceea mare, după Revoluţie, cu situaţia din ţară şi vedeai în presă ce se întâmplă...”.

Da, mulţi au greşit, însă poate că şi lor, minerilor care nu au luat calea violenţei, li s-au întâmplat apoi nedreptăţi şi umilinţe nemeritate, sugerează ortacul. De exemplu, s-a dus într-un an cu familia la mare. La Eforie, unde era lume multă. Şi pe plajă, „că noi avem piciorul ros de la cizmă”, cineva l-a recunoscut că e miner. Şi i-a zis lui Alexandru Socolescu: „Ia uite! Uite şobolanul...”. Şi cam atât.   Socolescu, supravieţuitor din mina groazei de la Petrila, om de puţine cuvinte, ar mai spune totuşi ceva: „Să-şi mai aducă aminte cei de sus şi de oamenii care muncesc aici”. Politica şi carnea de porc Florin Nicolae Iordache. Ajutor de miner, 38 de ani, fără copii. Diagnostic: ars în proporţie de 85%, prognostic rezervat. Arsuri de căi respiratorii, avea nevoie de transplant. A supravieţuit şi acum aşteaptă, cu o oarecare tristeţe, să-şi reia munca la mină. Acolo unde s-a angajat cu puţin timp înainte de Revoluţie, în 1989.

Florin Iordache a văzut că, în iunie 1990, „au fost şi mineri, dar adevărul este că au fost şi foarte mulţi care au fost băgaţi printre ei, doar să agite”. În Valea Jiului, Cozma organiza atunci nişte „adunări-monstru”, unde-l ascultau mulţi. Iordache nu se ducea. „Eu nu zic: a făcut foarte mult rău, dar a făcut şi bine în Valea Jiului. Şi lumea aşa îl ştia, de aia se ducea”, povesteşte minerul.

În Vale se ştia atât: „Să mergem să-l dăm jos pe Petre Roman!”. „Au făcut mult rău. Dar e păcat, că, uitaţi, au trecut atâţia ani şi lumea tot aşa vorbeşte despre mineri”, mai zice el. Pe Iliescu nu l-a cunoscut, deci n-are nicio părere. Că, „ştiţi cum e: politica e grea, precum carnea de porc”.

NEIMPLICAT. Florin Iordache nu mergea să asculte discursurile lui Cozma

Matei ar fi vrut altceva

Planurile de copil ale lui Petru Matei nu includeau mineritul. La 11 ani - cât avea în iunie 1990 -, creştea în Valea Jiului, printre oamenii aceia cu respiraţia grea, cu haine mereu murdare de cărbune. Visa orice altceva, numai să nu fie ca ei.

Într-o zi, minerii s-au urcat în trenuri, mânaţi de-o revoltă misterioasă, apoi s-au întors cum au venit. Matei n-a dat mare importanţă unor asemenea chestiuni. A crescut, a ajuns muncitor necalificat, a lucrat „la patron”. Abia în februarie 2008 s-a angajat la mină. „Şi ne-au băgat unde era focul”, povesteşte el acum.

În noiembrie 2008, ziarele aveau să treacă în dreptul numelui său câteva cuvinte necruţătoare: „ars în proporţie de 85%, arsuri de căi respiratorii, prognostic rezervat”. Acum vrea să le mulţumească, aşa cum poate, medicilor de la Spitalul de Arşi, pentru că au răsturnat acel „verdict”: „Să le dea Dumnezeu multă sănătate!”.

În rest, Valea Jiului înseamnă tot sărăcie, mine, minerit, negru, cărbune şi - din când în când - nenorociri care transformă oamenii şi lacrimile în subiecte de ştiri. „Lumea o duce greu. Nu cred c-ar mai fi nimeni în stare să se mai ducă la Bucureşti cu gând rău”, zice Matei într-o răsuflare grea.

DESTIN. În 1990, Petru Matei visa să fie orice altceva, numai miner nu

„Au fost manipulaţi de fiecare dată”

Iarăşi iunie 1990. Cristian Niţescu era student la Medicină în Craiova şi intrase în focurile sesiunii. Motiv pentru care nu putea fi prea conectat la nenorocirea din Capitală. Era însă oripilat de un lucru: de modul în care minerii fuseseră manipulaţi.

Medicul Cristian Niţescu a traversat apoi tranziţia, printre oameni speriaţi că la fiecare mic cutremur politic „o să vină minerii”. „Au fost manipulaţi. Erau folosiţi pe post de sperietori”, consideră el.

Niţescu face parte din echipa de medici de la Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri, din Bucureşti, care a înviat cinci ortaci, după accidentul de la Petrila. A ajutat oameni „necăjiţi, cu trăiri, cu necazuri multe, cu bucurii puţine” să se întoarcă acasă vii. Monştrii au existat în închipuirea altora, el a avut doar pacienţi.

FILMUL UNEI ORORI

Iliescu mulţumea călduros unor oameni „cu înaltă disciplină civică” Mineriada din 13-15 iunie 1990 a rămas în memoria românilor ca fiind cea mai sângeroasă dintre cele cinci care s-au derulat în România postdecembristă (în 1990, 1991 şi 1999).

Ortacii soseau, pentru a treia oară de la Revoluţie, în Bucureşti pentru a „restabili ordinea” după acţiunile „golanilor” din Piaţa Universităţii.

„Acţiunile golanilor” se reduceau la manifestaţia paşnică din Piaţa Universităţii, care începuse pe 22 aprilie, cu un miting electoral al PNŢCD. Iliescu spera iniţial ca opoziţia din faţa Teatrului Naţional să se dizolve de la sine. Un bilanţ incert

Prima intervenţie a forţelor de ordine printre manifestanţi a avut loc pe 13 iunie 1990. În seara aceleiaşi zile, Iliescu făcea un apel pentru a stopa „grupurile extremiste” care „atacau democraţia”, apel urmat de intervenţia muncitorilor de la IMGB şi, mai apoi, de cea a minerilor conduşi de Miron Cozma.

Minerii sosiţi cu trenul în Capitală au luat cu asalt sediile partidelor politice de opoziţie, clădirea Universităţii şi redacţiile ziarelor care se opuneau noului regim. Imaginile de la acea vreme arătau oameni de pe stradă, bătuţi pentru vina de a părea intelectuali. Potrivit bilanţului oficial, de pe 13 până pe 15 iunie 1990, patru persoane au murit, iar alte 462 au fost rănite.

Adevăratul număr al victimelor rămâne însă în continuare un mister, mai multe voci susţinând că peste 100 de persoane şi-ar fi pierdut viaţa la mineriadă.

Ion Iliescu avea să rostească după evenimente, la Romexpo, un discurs de mulţumire, care a rămas în istorie ca, probabil, cel mai şocant gest din cariera sa politică. „Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiinţă civică. Deci, vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu”, rostea Ion Iliescu la Romexpo.

Miron Cozma avea să întărească mai târziu, într-un interviu, ideea că Iliescu a coman dat intervenţia minerilor: „Minerii s-au deplasat către Piaţa Universităţii pentru a descongestiona ceea ce era acolo. Ceea ce practic ceruse preşedintele ţării”. 

 IUNIE 1990. Mineri în „exerciţiul funcţiunii”, pe străzile Capitalei Foto: AP

PRINCIPALII „ACTORI”

Unul eliberat, celălalt scos de sub urmărire Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, a fost scos de sub urmărire penală, pe 10 martie anul acesta, într-un dosar aflat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), care priveşte mineriada din iunie 1990.

Soluţia a fost dată de magistraţi pentru acea parte din dosar construită pe acuzaţii privind siguranţa statului, printre care subminarea puterii în stat, acte de diversiune şi comunicarea de informaţii false. Toate aceste puncte stăteau de fapt la baza dosarului întocmit de anchetatori şi Iliescu risca o pedeapsă cu închisoarea de la 15 până la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Alţi 30 de învinuiţi riscau pedepse, printre aceştia numărându- se şi fostul şef al Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu. În urma deciziei din martie, toţi aceştia au primit soluţii de încetare a urmăririi penale, respectiv, de neîncepere a urmăririi penale.

Anchetatorii spun că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de subminare a puterii de stat pentru care fostul şef al statului era acuzat. În rezoluţie se insistă pe faptul că, la alegerile prezidenţiale care au precedat venirea minerilor în Capitală, Ion Iliescu obţinuse 85,07% din voturile alegătorilor.   „Este lipsit de logică juridică să se aprecieze că exponenţii puterii de stat au acţionat, direct sau indirect, pentru a săvârşi fapte de natură (...) să-şi submineze propria autoritate”, au motivat anchetatorii. Miron Cozma e gata să fie preşedinte

În ceea ce-l priveşte pe celălalt „actor principal” al mineriadei din iunie 1990, Miron Cozma - liderul minerilor de la acea vreme -, acesta a fost eliberat din Penitenciarul Rahova, în decembrie 2007, după ce a ispăşit o pedeapsă pentru subminarea puterii de stat.   În cazul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, la începutul lunii decembrie 2005, contopirea pedepselor primite pentru implicarea în două mineriade: şapte ani şi 11 luni de închisoare, pentru mineriada din 1991, şi zece ani de închisoare, pentru mineriada de la Costeşti, din februarie 1999. Cozma are interdicţie de a intra, timp de cinci ani, în Bucureşti şi Petroşani.

Poate merge însă la Lupeni sau în alte oraşe din Valea Jiului. În februarie, potrivit Mediafax, fostul lider al minerilor declara, la Lupeni, că va candida la preşedinţia României. STELIAN TĂNASE:

Până la iertare, trebuie dreptate În cazul scriitorului Stelian Tănase, iertarea pentru cele de atunci nu e lucru uşor. Cel puţin atâta vreme cât justiţia nu se oboseşte să pedepsească. „Ancheta nu a ajuns la niciun rezultat. Sunt oameni importanţi care au contribuit la acel dezastru şi care sunt salvaţi de influenţa pe care încă o au. Până să vorbim de iertări, trebuie să ne gândim la asta”.

Despre mineri, doar atât: „Lumea nu i-a privit cu simpatie după aceea, n-avea cum”. Crede cu tărie în fiecare cuvânt pe care l-a scris despre mineriadă, în comparaţia dintre mineri şi forţele paramilitare ale bolşevicilor, de exemplu. Şi n-au fost doar mineri, au fost muncitori aduşi din oraşe în care comunismul construise industrii de tot felul şi făcuse slujbe pentru toţi, să ajungă, iar oamenii se simţeau nu doar rotiţele sistemului, ci şi „bâte ale dreptăţii”.

Printre ei s-au infiltrat, absolut natural, securiştii, care s-au ocupat de provocări. Există dovezi că regimul s-a atacat singur pentru a arăta că e în mare pericol, şi pentru a-i chema alături pe cei „mulţi şi năpăstuiţi”.

Stelian Tănase nu mai ţine numărul prietenilor care s-au autoexilat după aceea, scârbiţi. Vorbeşte cu ei, de cele mai multe ori despre altele – familii, locuri şi cărţi, fericiri mari şi mici. Trecutul se agaţă însă de oameni ca o scamă.

19 ANI DE URĂ

„Vă amintiţi de Piaţa Universităţii? Pe cei ucişi sau schilodiţi atunci cine îi plânge? Cât timp Iliescu e liber, nu îmi e milă de niciun ortac.”

 „Şi acum îmi plâng colegii omorâţi de voi! Dumnezeu e sus şi vede. Este doar plata pentru ce aţi făcut atunci!”

„Nu ştiu mulţi traiul minerilor. Fiecare zi este un risc, dar când ai o familie, te duci în fundul pământului pentru ea.”

 Comentarii postate pe evz.ro pe 15 noiembrie 2008, după accidentul de la Mina Petrila  

Citiţi şi:

“Victimele atârnau în mâinile lor ca nişte zdrenţe însângerate”