Evenimentul Zilei > EVZ Special > Viaţa măsurată în secunde, minute și ore ne costă mult. Moștenitorul celebrului ceasornicar din Magazinul Victoria
Viaţa măsurată în secunde, minute și ore ne costă mult. Moștenitorul celebrului ceasornicar din Magazinul Victoria

Viaţa măsurată în secunde, minute și ore ne costă mult. Moștenitorul celebrului ceasornicar din Magazinul Victoria

Despre titanul Cronos, zeul timpului, se știe că și-a mâncat copiii. Și că și-a castrat tatăl, pe Uranus. Și multe alte grozăvii relatate în mitologia anticilor greci. De la momentul scrierii Legendelor Olimpului au trecut mii și mii de ani, dar oamenii n-au reușit să învingă timpul.

Cu toţii începem să îmbătrânim imediat după ce ne naștem. Omenirea, însă, se perpetuează parcă făcându-i în ciudă lui Cronos. Iar printre noi se află niște oameni care, toată ziua, nu fac altceva decât să-i râdă în nas titanului. Sunt peste tot. În fiecare orășel mai răsărit există câte unul. Din păcate, sunt din ce în ce mai bătrâni și vulnerabili. Iar tinerii care le îmbrăţișează meseria sunt din ce în ce mai rari, că munca lor e migăloasă, delicată și prost plătită. Mai sunt, însă, și excepţii. Claudiu Bălăcescu a moștenit de la tatăl său pasiunea pentru lucrul cu instrumentele de măsurat timpul. Este „moștenitorul” fostului mare ceasornicar Cornel Bălăcescu care, zeci de ani, a reparat și întreţinut ceasurile bucureștenilor care îi vizitau minusculul atelier din celebrul magazin Victoria, de pe Calea Victoriei din București. Un ceasornicar.

Ceasornicarul de 37 de ani, Claudiu Bălăcescu, a venit la întâlnire cu precizia unui ceas eleveţian. N-a întârziat nicio secundă. Respectă timpul tuturor, că e scurt și a învăţat asta de mic. Chit că după ce a terminat liceul era calificat ca electro-mecanic auto, a ales să calce pe urmele părintelui său. „Eu m-am calificat la locul de muncă”, râde tânărul ceasornicar în timp ce trage storururile micului său atelier de pe strada Nicolae Golescu, din spatele Ateneului. Ceasornicăria propriuzisă e tot în Magazinul Victoria, care a fost, practic, primul mall din România, numai că fără segmentul de „food”. „Acum e la etajul I, dar înainte de renovarea, din 2002, era la parter, pe mâna dreaptă cum intrai”, rememorează Claudiu Bălăcescu locul unde a învăţat el meserie. Tatăl lui s-a prăpădit, acum patru ani, la etatea de 69 de ani. Dar nu înainte să-l înveţe tot ce știe despre orologerie pe Claudiu, cel mai mic dintre cei patru copii ai săi. „Tata ne-a luat, copii fiind, și ne-a pus câte un ceas de masă în mână. Ne-a pus să le desfacem. Erau rusești, Slava. Io eram cel mai mc și, probabil, cel mai slab… A fost ca o iniţiere. Aveam cam nouă-zece ani”, își amintește, cu lacrimi în ochi, urmașul cunoscutului ceasornicar bucureștean.

O viaţă printre pendule și ceasuri cu cuc

Spune că experienţa i-a plăcut, dar nu l-a dat pe spate: „Pe parcurs, după ce a mai stricat niscaiva ceasuri am prins gustul meseriei. La început, m-a mobilizat ideea de a desface un orologiu și să reușesc să-l pun la loc. Asta era ideea! Să-l desfac și apoi să-l montez ca să se miște rotiţele mecanismului și limbile ceasului”.

În spatele său se răsucește, cu o mișcare de metronom, un „ciclomat”, adică un agregat care se învârte nonstop, ca un perpetuum mobile, cu 12 braţe pe care se află tot atâtea ceasuri automatice. Astfel se încarcă singure. Practic, li se armează „arcul” automat.

În jurul său, pe pereţi, se mai află pendule – cu sau fără greutăţi – un ceas cu cuc, altul tip CFR – de ăla care când sună trezește tot cartierul – și multe ceasuri de masă. În vitrina securizată sunt preţioasele ceasuri de mână sau de buzunar.

Rolex-ul de 35.000 de euro

Claudiu este meșter în mai multe ceasuri mecanice. Le numără pe degete: „Tissot, Atlantic, Breitling, Longiness, Rolex, Omega, Movado, Girard Peregaux, IVC – adică Schauffesen și Panerai. Și mai sunt și altele…”. La mână poartă un Rolex Submariner care, la preţ de catalog, costă cam 10.000 de euro. „În afară de ăsta mai am doar unul, un Piaget mai mic, de la tata, care face cam șapteopt mii de euro, că are vreo 30 de ani”, se înduioșează stăpânul timpului.

Acum vreo două luni i-a ajuns pe mână și cel mai valoros ceas pe care l-a „tratat”. „A fost un Rolex Daytona de aur, cu diamante pe cadran. Avea o rotiţă defectă pe care i-am schimbat-o”. Ceasul costa 35.000 de euro la prima strigare iar clientul nu era vreun VIP. „L-a lăsat la mine vreo două zile. A avut încredere”, râde orologierul.

Ceasul perpetuum mobile și pendula cu bătăi la sferturi

Cel mai ciudat sau extravagant orologiu care i-a intrat în atelier lui Claudiu Bălăcescu a fost un Jaeger-LeCoultre Atmos, un ceas de birou care se încarcă singur prin diferenţele de presiune atmosferică. Meseriașul încearcă să intre în amănunte de neînţeles pentru un neofit: „Gravitaţia îi dă viaţă. În Cosmos, în stare de imponderabilitate, n-ar funcţiona”. Practic, orologiul este un perpetuum mobile. Dar doar pe Terra.

Maestrul ceasornicar e de părere că o pendulă e mai greu de reglat ca un ceas de mână: „Se lucrează mai greu la o pendulă, în primul rând din cauza dimensiunilor. Și sunt pendule foarte complicate, cum ar fi cele cu bătăi la sferturi de oră. Spre exemplu una nemţească: Junghans, înaltă de peste doi metri și cu greutăţi”.

 

„Momeala” a venit din familie

Pe timpul comuniștilor și, în primii ani de după , 89, meseria de ceasornicar se învăţa, în România, în două locuri. Primul era o școală profesională la UCECOM și al doilea la Cooperativa „Artă și Precizie”. Studiile durau cam trei-patru ani și absolventul ieșea cu o diplomă. Claudiu Bălăcescu râde: „Dar, la început, hârtia aia n-avea nicio valoare până nu intrai ca ucenic la un maestru-ceasornicar!”. Școlile acestea profesionale au dispărut pe la mijlocul anilor , 90. Tinerii nu mai erau atrași de jobul acesta. Apăruseră ceasurile electronice, mult mai ieftine, și nu se mai punea preţ pe cele mecanice, mai greu de întreţinut.

„La mine, cum am spus, „momeala” a venit din familie. Am trăit înconjurat de ceasuri. Și n-am pierdut timpu’… Și acum încă mai învăţ meserie”. Autodidactul spune că el a început să practice ceasornicăria fără diplomă, deși între timp a căpătat una după un curs la care au participat opt candidaţi: „Da’ erau toţi profesioniști, așa că n-a picat niciunu’!”.

 

Isărescu plătește prost

Ceasurile de mari dimensiuni n-au fost o problemă pentru el. „Aș repara și ceasul de pe Turnul Sfatului de la Brașov, dacă ar fi cazul. Principiul e același. Chiar dacă ceasul e uriaș mecanismele nu-s chiar așa de mari”, se laudă Claudiu. De altfel, el a reparat, acum câţiva ani, și orologiul de sub acoperișul Băncii Naţionale a României: „Are un mecanism electric, elveţian, și e de pe timpul lui Carol I. Nici n-a costat prea mult… Cred că am luat cam o mie de lei. Da’ mai mult a fost curiozitatea, de m-am băgat în treaba asta”. L-a costat ieftin pe Isărescu curiozitatea ceasornicarului. Este ora 12 fix și pendula anunţă precis timpul. Celelalte ceasuri sunt tăcute, că-s oprite. Dacă ar ticăi toate ar înebunii ceasornicarul, unde mai pui că ar venii și cei de la ISU.

În SUA, un ceasornicar ia 35 de $ pe oră

Omul spune că există ceasuri de marcă, arhicunoscute, care folosesc mecanisme comandate în ţări precum China sau Japonia. „Mai sunt și mecanisme franţuzești sau germane, dar foarte rare. Practic tu cumperi brand-ul, fără să știi ce e în interior”, te pune pe gânduri ceasornicarul. E ca și cum ai cumpăra un televizor Grundig, nemţesc și, în interior, dai de piese de la Toshiba. „Doar eleveţienii au rămas pe poziţie. Ce e „Swiss Made” este 100% elveţian!”, o dă pe bune maestrul.

Cam la fel e și cu mâna de lucru. Școlarizare adevărată se mai face doar prin Franţa, Germania și, evident, Elveţia. Până și rușii au renunţat la mărcilel lor celebre: Pobeda, Slava ș.a.m.d. „În America, un ceasornicar e plătit cu minimum 35 de dolari pe oră. În Români leafa nu sare de 1.500 de euro decât în cazul celor angajaţi de reprezentatele marilor firme. Da’ nu știu exact cât iau în mână…”, e sincer Caludiu Bălăcescu.