După '90, apăreau primii patroni ai românilor, după peste cinci decenii de muncă "la stat". La 19 ani de la Revoluţie, două treimi dintre românii angajaţi au ajuns să lucreze pentru firme private.

Deloc puţini au ales să îşi deschidă propria afacere. Deşi privatizările cu cântec şi apariţia multinaţionalelor au dus la angajări masive în sectorul privat, românii sunt încă nostalgici după lucrul la stat. Un sondaj publicat ieri arată că 51% dintre adulţi preferă să lucreze la stat şi doar 37% pentru o firmă privată. Ce determină această alegere? Un indiciu îl oferă tot sondajul citat, care arată că angajatul la stat este mai puţin obosit decât angajatul la patron.

O altă dovadă a interesului crescut al românilor pentru firmele de stat este concurenţa mare de la facultăţile care "duc" spre o astfel de carieră. Mă refer mai ales la Academia de Poliţie sau Şcolile de Subofiţeri, unde, an de an, zeci de absolvenţi de liceu se bat pe fiecare loc. Termini facultatea, ai serviciu asigurat, salariu bun, bani de chirie, dar şi câteva condiţii, restricţii de libertate.

"Pe vremea lui Ceauşescu, te luau de pe stradă şi îţi dădeau serviciu" În comunism, clasele sociale se contopeau în una singura, mai sus fiind doar nomenclatura şi Securitatea. Munca fizică câştiga teren în faţa muncii intelectuale, descurajând-o, pas cu pas, pe aceasta din urmă. Apoi, după un decembrie decisiv, totul pare să se schimbe. Românii se pot afirma, pot promova, egalitatea de orice devine doar egalitate de şanse. Pe hârtie. Schimbarea durează mult. Unul care spunea "ne trebuie 20 de ani să scăpăm de comunism" era luat în băşcălie.

Şomajul şi atitudinea iresponsabilă a unor patroni determină generaţiile mai în vârstă să spună tot mai des: "Pe vremea lui Ceauşescu, te luau de pe stradă şi îţi dădeau serviciu". Lumânările reapar an de an, tot mai multe, pe mormântul fostului dictator. Românul pleacă în Uniunea Europeană la muncă, de unde trimite bani acasă familiei. Munca la stat devine munca la statul altuia.

Succes cu cearcăne

În urmă cu un an, o femeie care lucra într-o firmă privată murea "de prea multă muncă". Raluca Stroescu, managerul unei renumite firme de consultanţă financiară, muncea chiar şi 100 de ore săptămânal, pentru că "treaba nu se termina niciodată". Orele suplimentare sunt cel mai adesea compromisuri pe care angajaţii la patron trebuie să le facă pentru a-şi demonstra devotamentul faţă de firmă. Fără bani, dar cu patos. Dacă nu, alţii îi pândesc locul.

În schimb, mulţi angajaţi de la privat apar în ziare sau la TV, ca modele de ascensiune în carieră. Specialişti în publicitate, brokeri, manageri de succes, jurnalişti de prima pagină şi alţi reprezentanţi ai altor sute de bresle din companii, corporaţii, mulinaţionale. Rar o să vezi un poliţist şi un funcţionar remarcaţi pozitiv.

Când angajatul se răzbună pe stat

La stat, programul e sfânt ("opt ore şi plec acasă"), sfârşitul de săptămână este mai mereu liber, iar cafeaua de dimineaţă (evident, în timpul programului) este ritual. Unde mai pui al 13-lea salariu şi primele de sărbători. Asta nu înseamnă însă că totul e roz. Profesorii sunt deseori batjocoriţi de guverne şi "convoacă" zeci de elevi la meditaţii, medicii plătiţi relativ slab, judecând după cei 10 ani în care s-au chinuit prin facultăţi şi rezidenţiate, se răzbună pe stat prin şpăgile grase pe care le cer, iar controlorii de tren la fel. Mai mult, oamenii mor prin mine, unde sunt împinşi de sărăcie şi iresponsabilitatea unor şefi care îşi lefăie burţile prin birouri luxoase.

Şi încă ceva, foarte important. La stat, nepotismul este în floare. În mai toate firmele de stat, noul venit este foarte probabil să fie fiul, fratele, sora, nevasta, cumnata sau cine ştie ce rubedenie a vreunui şef. Aşadar, unde este mai bine să munceşti? La stat sau la patron?