În istoria de 86 de ani a naţionalei, tricolorii n-au fost niciodată învinşi la scor, pe propriul teren, de o echipă atât de slabă precum Lituania.
Înfrângerea la scor de neprezentare cu Lituania reprezintă, pentru naţionala de fotbal a României, o premieră absolut ruşinoasă. Niciodată, în istoria de aproape 90 de ani a tricolorilor (primul meci a avut loc pe 8 iunie 1922, o victorie cu 2-1 la Belgrad, cu Iugoslavia), echipa noastră n-a fost învinsă la un asemenea scor şi de o asemenea manieră de un adversar anonim, practic inexistent pe harta performanţei din fotbalul european. Eşecuri usturătoare au mai existat în palmaresul României. De obicei, ele s-au înregistrat în faţa unor naţionale care înseamnă (sau au însemnat) ceva în lume. 0-6 acasă, cu Cehoslovacia, în 1923, este o primă bornă dureroasă, dar corecţia venea din partea unei echipe foarte puternice, care ulterior avea să dispute două finale de Cupă Mondială. Ruşinea din ’38, cu Cuba, a trecut pe locul doi În epoca postbelică, astfel de eşecuri catastrofale s-au rărit, fiind înregistrate de obicei cu adversari foarte tari: 0-6 la Madrid, cu Spania, în 1962 (ibericii aveau să cucerească titlul european în acea campanie), 1-7 cu Elveţia, la Zürich, în 1967.
Vremurile moderne ne-au adus în palmares un 0-3 la Copenhaga, cu Danemarca, în 1989, apoi 0-3 cu Bulgaria la Bucureşti, în 1990, 1-3 tot la Bucureşti, cu Franţa, în 1995, şi un 2-5 cu Danemarca, pe nisipul de pe „23 August“, în 2003. Până sâmbătă, cele mai mari şanse la nominalizarea pentru „ruşinea secolului“ le avea eşecul suferit cu Cuba, 1-2 la Toulouse, la turneul final al Mondialelor din 1938. Acum însă, dimensiunile înfrângerii, faptul că ea a avut loc pe propriul teren şi că adversarul nu s-a calificat niciodată la niciun turneu final fac ca „performanţa“ lui Piţurcă să surclaseze orice posibilă concurenţă. Schimbarea selecţionerului, singura soluţie
Câteva lucruri se pot remarca, privind dezastrul de sâmbătă prin prisma ultimelor patru decenii:
1) România nu s-a calificat niciodată când a pierdut puncte cu formaţii slabe (vezi cazul Armenia, din 2004);
2) Cu o singură excepţie (Iordănescu în 2003), dezastrele suferite în preliminarii s-au soldat cu demiterea antrenorilor chiar pe parcursul acelei campanii;
3) Aşa cum o demonstrează statistica, unica şansă de redresare a echipei o reprezintă schimbarea urgentă a selecţionerului. Terapia de şoc a dat roade în 1993, când Dinu a fost înlocuit după Kosice cu Iordănescu, generalul izbutind trei victorii în ultimele trei jocuri şi calificarea României la Mondialele din SUA.
18 ani au trecut de când România a debutat într-o campanie de calificare cu un eşec: 1-2 în 1990 cu Scoţia, în preliminariile pentru Campionatul European din 1992
BILE NEGRE Cronologia ruşinii în ultimele trei decenii 15 noiembrie 1977: România - Iugoslavia 4-6, în preliminariile Mondialelor din 1978. Ştefan Covaci n-a părăsit echipa. Deznodământ: am ratat calificarea.
17 octombrie 1990: România - Bulgaria 0-3, în preliminariile Europenelor din 1992. Gheorghe Constantin a fost demis şi înlocuit cu Mircea Rădulescu. Deznodământ: am ratat calificarea.
2 iunie 1993: Cehia/Slovacia - România 5-2, în preliminariile Mondialelor din 1994. Cornel Dinu a fost demis şi înlocuit cu Anghel Iordănescu. Consecinţă: ne-am calificat la turneul final.
29 martie 2003: România - Danemarca 2-5, în preliminariile Europenelor din 2004. Anghel Iordănescu n-a părăsit echipa. Consecinţă: am ratat calificarea.
29 martie 2003: România - Danemarca 2-5
Recomandările noastre
