Nu accept să dau locuinţa fără locul de parcare aferent, din faţa blocului. Un mic amănunt: locul de parcare costă 125.000 de euro şi are, ca bonus, un dispozitiv de blocare. Se înscrie cineva? Cam aşa stau lucrurile şi în piaţa imobiliară autohtonă, nereglementată de nimeni, dar care funcţionează după reguli proprii inspirate mai degrabă din „Cartea Junglei“ sau din povestea „Turnului Babel“.
 
Periodic, există curente la care se aliniază toată lumea. Dacă, pentru o perioadă, curentul propovăduia creşterea preţurilor, în ultimele luni vântul bate în direcţie opusă: preţurile scad. Sau cel puţin ar trebui să scadă. Iar dacă nu, măcar stagnează. Altfel, „obligatoriu“ piaţa e blocată. Argumentele scapă însă din vedere mici detalii, cum ar fi interesul celor implicaţi în tranzacţie.

Să luăm un exemplu: avem un proprietar de creion, pe care vrea să-l vândă cu 100 de lei, şi un cumpărător care-i pune banii pe masă. Iată valoarea creionului! Sigur, în altă parte, acelaşi obiect costă de zece ori mai puţin – ce mai contează? Dacă nu apare niciun amator, vânzătorul are două variante: să aştepte până vine unul dispus să plătească cel puţin atât cât a obţinut vecinul de la etajul şapte sau să scadă din preţ – ceea ce va face dacă se grăbeşte să vândă.
 
Acelaşi lucru se aplică şi în cazul apartamentelor: pentru că nu sunt legi ca în alte ţări şi nici limite „de bun-simţ“, preţurile pot creşte până când nu vor exista clienţi care să le plătească. Şi atunci vor scădea sau nu, în funcţie de interesele celor care le comercializează. În timp ce unii se luptă cu morile de vânt, piaţa îşi urmează cursul, aşa cum spun notarii, care se laudă anul acesta cu mai multe tranzacţii decât anul trecut. Aveţi nevoie urgent de casă? Negociaţi cu proprietarul. Nu vă grăbiţi? Negociaţi cu mai mulţi proprietari. Eu, de exemplu, nu sunt dispusă să negociez – nu mă grăbesc nicăieri. Doar îl dau gratis, nu?