Preşedintele tuturor românilor n-a reuşit până în prezent să le transmită românilor imaginea viitoare a sacrificiilor de acum.
Peste trei luni, şase luni sau un an ar putea fi mai rău decât acum. Dar ar putea fi şi mai bine. Atunci când te tratezi de cancer, nu ştii niciodată dacă scapi de boală sau nu. Speranţa moare ultima. Cam aşa sună, în rezumat, concluzia unanimă a celor însărcinaţi să cureţe cangrena pe care douăzeci de ani de rele tratamente politice şi sociale au adâncit-o. În tabăra “creierelor” e însă vraiște. Premierul de vitrină Emil Boc a ajuns să conducă un guvern de gherilă în care bătălia cea mai sângeroasă se dă între facţiunile comandamentului. Elena Udrea ameninţă voalat că PDL-ul nu mai poate găzdui alianţa nefirească dintre afaceri şi politică, de parcă simbioza lor n-ar fi România însăşi, redusă la esenţa ei ultimă. Adriean Videanu recunoaşte eufemistic deficienţele de comunicare ale Palatului Victoria, uitând totuşi să spună dacă în spatele cuvintelor prost alese s-ar afla şi vreo măsură anticriză bine-gândită. Sebastian Vlădescu simte dintr-o dată nevoia să se raporteze la Occident, perorând despre colegii europeni şi incertitudinile care bântuie cancelariile comunitare, acolo unde resursa umană e atât de îndoielnică încât orice raportare la ea nu face decât să trimită în derizoriu. Angela Merkel nu mai posedă de vreo câteva luni incertitudini, ci simple şi atât de umane vinovăţii. Faceţi un tur prin ziarele Berlinului şi veţi înţelege că recesiunea nu e o catastrofă de proporţii escatologice, ci suma perfectă a impotenței şi ignoranţei liderilor. Doamna Merkel a calculat greșit, amânând la nesfârşit confruntarea cu fantomele “grecizării” pentru că alegerile din landul Renania de Nord-Westfalia băteau la uşă. La final, matematica Berlinului a dat "rezultate" pe toate fronturile: partidul doamnei a pierdut scrutinul, iar Grecia a înghiţit un pachet financiar colosal, venit suficient de târziu pentru ca perspectivele salvării să fie incerte. Acasă, la Bucureşti, Traian Băsescu a jucat aceeaşi partitură anul trecut, “speriat” probabil de posibilitatea ca mogulii să înghită cu totul România, trimiţându-l pe Mircea Geoană la Cotroceni, în rolul personajului gonflabil. "Cătălin Voicu, ministru de Interne" ar putea fi argumentul perfect pentru a explica “adormirea” lui Traian Băsescu din 2009. Mai aproape de adevăr, însă, lucrurile stau așa: preşedintele a jucat magistral pentru el şi înfiorător pentru restul. Şi-a câştigat mandatul fiind extrem de vocal în disputele cu adversarii şi inexistent în lupta cu boala pe care acum o numeşte, cu seninătatea doctorului care se spală tacticos pe mâini înainte de operaţie, “cancer”. Traian Băsescu ştia din 2009 că deţine cea mai înaltă funcţie într-un stat aflat în putrefacţie, măcinat de propria greutate. La fel de adevărat este faptul că orice măsură de ajustare bugetară luată într-un an electoral i-ar fi fost fatală. Imaginaţi-vă că e mai 2009 şi se anunţă tăierile de acum. Vă pariaţi salariile reduse cu 25% că l-aţi mai vota pe Traian Băsescu în decembrie? Sinceritatea târzie a Palatului Cotroceni n-ar fi, în ultimă instanţă, de proporţii tragice dacă măsurile anunţate n-ar sta sub semnul dubitativului permanent. Traian Băsescu a fost ultra-capabil în campania electorală să contrapună situaţii ipotetice. Ştiam aproape la milimetru ce ni se va întâmpla dacă mergeam pe mâna alternativei. Cătălin Voicu a fost o premoniţie, înainte să existe cu adevărat. Astăzi însă, TB, ieşit din “adormire”, e ultra-incapabil să deseneze un scenariu coerent. De cinci ani de zile, președintele-jucător şi-a asumat rolul personajului providenţial, întrupând, în acelaşi corp politic, creierul serviciilor, mâinile executivului şi jocul de glezne al impostorului. Nu înghit argumentul “criza nu e treaba preşedintelui”, din moment ce Traian Băsescu e, pe faţă, purtătorul de cuvânt al Guvernului, susţinătorul numărul unu al măsurilor de ajustare bugetară şi păpuşarul din spatele figurilor de ceară de la Palatul Victoria. E aici totuşi o lecţie pe care locatarul de la Cotroceni n-ar trebui să o rateze: cine cumulează calităţi, cumulează şi responsabilităţi. Preşedintele tuturor românilor n-a reuşit până în prezent să le transmită românilor imaginea viitoare a sacrificiilor de acum. Acceptând să fie astăzi dezastru, nicio minte normală nu poate concepe ca peste un an să fie şi mai rău. Sau o poate face, condiţia fiind să i se spună că peste un an şi o zi, peste doi ani sau trei, lucrurile se vor îndrepta. Pentru asta, însă, e nevoie de mai mult decât scenarii apocaliptice, asimilate constituţional unor calamităţi naturale pe care nimeni nu le-a anticipat, deşi indiciile erau clare din 2009. O prevedere CEDO, instituţia atât de invocată ieri de partizanii politici, spune că persoanele nu pot fi private de garanţii împotriva arbitrariului. Altfel, statul, al cărui ultim reprezentant este TB, nu mai are nicio raţiune de a exista.
Recomandările noastre
