M-am întrebat totdeauna ce pricep străinii dintro ţară în care Adrian Severin este singurul eurodeputat care nu demisionează după ce a fost prins cu probe filmate (sau, cum bine l-au botezat colegii de la www.romaniacurata.ro, SeverIN / OUT); o mare centrală sindicală, după ce şeful ei a fost săltat de DNA, îl aşază în loc pe dl Liviu Luca, probabil pentru re-credibilizare; iar liderul partidului liberal propune, la început de secol XXI, votul cenzitar, după nivelul impozitelor directe plătite (ceea ce exclude, dacă vă daţi seama, nu doar pe rezidenţii din străinătate, cum intenţiona el, ci şi o mare parte din sărăcimea cu domiciliul stabil în România).

Ei iată, datorită noii runde de WikiLeaks, am aflat: pricep surprinzător de mult şi corect, cel puţin americanii. Aş fi fericit să ştiu că ambasadele româneşti trimit la Minister sinteze la fel de inteligent făcute şi că au contacte la fel de extinse în mediul social şi politic de acolo, deşi mă îndoiesc. Pentru că, în fond, asta este de când e lumea treaba diplomaţiei: să anticipeze mişcările de putere, să ştie cine face afaceri cu cine şi să ştie cine se culcă cu cine.

În special pe susţinerea democratizării şi consolidării statului de drept, aceste depeşe către Washington ce nu erau destinate publicităţii, deci n-avea rost să încorporeze propagandă, demonstrează că agenda SUA reală se suprapune bine cu cea declarată, ceea ce nu ştiu dacă e cazul cu toate ţările occidentale; de Rusia sau de China nici nu merită să discutăm. Miza presiunilor făcute la Bucureşti şi a asistenţei americane acordate a fost chiar reformarea reală a justiţiei, de exemplu, susţinerea celor care o promovează prin fapte, nu prin vorbe, şi contracararea, sau măcar monitorizarea, influenţelor de altă natură. În această privinţă analizele americanilor converg perfect cu cele ale Comisiei Europene.

Ceea ce, desigur, nu pică bine politicienilor, afaceriştilor şi comentatorilor care au avut tot timpul alte planuri pentru România. De pildă consistentei falange care, pe vremea intervenţiei occidentale în Kosovo, i-a demolat mediatic pe preşedintele Constantinescu şi pe ministrul de externe Pleşu (primului însă i-a trecut supărarea între timp şi s-a alăturat persecutorilor); nici celei care, mai târziu, cerea ba să nu intrăm în UE că suntem nepregătiţi, ba să plecăm din Irak, ba să negociem relaţii speciale cu Moscova în schimbul unui preţ mai mic la gaz. Aceste cablograme arată că există valori şi principii în politica internaţională, că unii chiar fac ceea ce spun, că nu e totul meschinărie şi goană după resurse.

Ştiu că la noi domină opinia contrară – un fel de tiermondism de fierăria lui Iocan, combinat cu cinism realpolitik şi relativism moral; să-i zicem "brucanism" – care susţine că suntem toţi o apă şi-un pământ, corupţi când ni se dă ocazia, iar străinii care vin la noi o fac doar ca să ne ia râul şi ramul. Unii chiar cred povestea asta. Alţii o flutură din interes, fie că vor să joace electoral pentru gloata neinformată, fie că îşi ascund propriile defecte după perdeaua neatârnării naţionale, încercând să reactiveze vechile reflexe ceauşiste care echivalau contactele cu străinii cu spionajul şi trădarea de ţară.

De exemplu, constat că dl Năstase consideră că e ceva rău "să torni la ambasada americană". Culmea, spune asta un fost ministru de externe, de profesie diplomat, care, ca şi Mircea Geoană, şi-a petrecut toată viaţa în întâlniri, discuţii, dineuri şi cultivarea de contacte în mediile europene. Şi bine au făcut, amândoi. Paradoxul e că s-a sucit acum şi zice asta, iar în acelaşi timp, de când e în proces cu DNA-ul, a umplut toate capitalele europene, Comisia, Parlamentul, Consiliul Europei şi în general orice instituţie care are cutie poştală cu plângerile sale personale privind modul cum îl abuzează justiţia română şi tiranul Băsescu.
Dacă ar fi să critic undeva pe autorii analizelor, acesta ar fi în aceea că se cam lasă vrăjiţi de palavragii români ce-şi fac veacul mâncând o grisină pe la ambasade sau vernisaje, dându-şi importanţă, vorbind prăpăstii şi încercând să pară evident mai influenţi decât sunt. Specia asta e bine reprezentată în Bucureşti, deci un pic de discernământ nu strică. De asemenea, plasarea lui Gigi Becali între primii cinci oligarhi ai ţării e exagerată dacă trecem dincolo de ţepele lui cu terenuri, oricum depreciate de criză, şi judecăm după influenţa continuă şi consistentă asupra deciziei la vârf. Cum se poate compara el cu Ioan Niculae, care primeşte de ani de zile gaz natural la jumătate de preţ pentru cele două combinate de îngrăşăminte ale lui, ce consumă 20% din gazul ţării, adică exact cât toate gospodăriile populaţiei la un loc (sau cât tot importul), aranjament rămas neatins şi sub Năstase, şi sub Tăriceanu, şi sub Boc, şi despre care nu e voie să se facă emisiuni TV?

În fine, am fost un pic dezamăgit că datele din zona economică nu-s mai consistente. Cum firmele americane sunt pedepsite de lege la ele acasă dacă dau mită în străinătate, iar ţările europene nu au o asemenea lege, mă aşteptam să găsesc reflectate în depeşe frustrările acestor companii şi discuţiile lor cu ataşatul comercial, care sigur există, arătând care din omoloagele lor europene sau de aiurea a dat şpagă, cât şi cui. Domnu’ Assange, vă trimit eu o listă de nume, daţi un Search prin baza dv. de documente şi trimiteţi pe alea care se selectează. Slăbiţi-ne cu cancanurile şi băgaţi-le pe alea grele, cu corupţia, dacă ne iubiţi.