Pentru prima dată în viaţă am auzit de pogăcele din celebrul „Top 300“.

Printre figurile de frunte ale capitalului românesc, printre toalete apocaliptice şi figuri cel puţin interesante, şade un ciobănel şi priveşte. Probabil că sunt şi nişte oi prin preajmă, dar nu are importanţă. Este o pagină de reclamă la Fornetti şi în partea de jos scrie doar atât, simplu, sugestiv, îmbietor: Pogăcele Româneşti.

Prima reacţie, pentru cazul unui ignorant în ale pogăcelelor, este să te întrebi: what the fuck is pogăceaua? Şi e vreun simbol naţional, de are majusculă? Nu în ultimul rând, e o glumă imensă prezenţa pogăcelelor într-un asemenea context de lux, putere, influenţă şi modele de succes, fie ele şi absente. Dar să zicem că e şi o încurajare discretă pentru cei care molfăie azi la patiserie înjurând că nu e dreptate pe lume. Am început să caut pe internet definiţia pogăcelelor şi am aflat că sunt de origine maghiară şi că singularul este pogaci, deci pluralul este o invenţie. Pogăcelele româneşti sunt o fantezie la fel de ridicolă ca şi paradele care se repetă an de an, înconjurate de aburii de fasole cu cârnaţi. Acest fals diminutiv jucăuş, pogăcele, sună strident şi stingher lângă masivul şi încruntatul româneşti. E ca şi cum ai construi diminutivul de la patriot, patriotuţ, patriotel. Patriotiţe.

Mă trezesc tresărind cu gândul la Ceauşescu atunci când aud promourile televiziunilor despre programele culturale dedicate lui 1 Decembrie. Şi aud discursurile pe care pe vremuri le citeau, la fel de crispat, un tovarăş şi o tovarăşă, cu mape roşii în mână, folosind cuvinte precum: vise, împliniri, bilanţ, sărbătoare, straie, împreună.

Tonul e serios, profund, privirea fixă şi sticloasă, fundalul măreţ, copleşitor, ca o defilare de tancuri. Chiar dacă a trecut atât de mult timp, penibilul unor reflexe de propagandă jenantă încă mai bântuie pe micul ecran, iar Ziua Naţională e tot un prilej de a exhiba toate imbecilităţile pe care le-am moştenit de la regizorii comunişti şi de care pare imposibil să scăpăm.

Începe maratonul curiozităţilor despre noi, românii - una dintre cele mai obsedante sintagme de la Revoluţie încoace. Oare cum suntem noi? Suntem isteţi, suntem hoţi, suntem bogaţi, pontoşii Europei, ne plac pogăcelele sau preferăm sărăţelele spaniole.

Chiar dacă această intoxicare în masă ar trebui reclamată la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului, festinul merge mai departe, cu sau fără voia mesenilor.   Poate că într-o bună zi, prin 2400, cineva o să aibă curiozitatea să întrebe dacă doreşte cineva să vadă tancuri, taburi şi aruncătoare de rachete, dacă doreşte să vadă scafandrii defilând alături de infanteria călare, de genişti, paraşutişti şi alte coloane de uniforme cu urechi şi mâini învineţite de frig.

Sau dacă vrea să- şi rupă gâtul holbându-se după stolurile de elicoptere şi avioane de luptă, în timp de pace, bineînţeles. Poate ar trebui să defileze toată instituţiile în care spun sondajele că are poporul încredere.

Să iasă şi Biserica, să iasă şi Presa, că aşa e democratic. Şi ar fi foarte amabili autorii spectacolelor triste de la teve dacă au să simtă că poate nu e cazul să se deranjeze an de an să cânte, să danseze, să recite şi să mă îndemne să fiu mândru, de parcă ştiu ei cât de mândru sunt eu.

Sfaturile astea au să ne omoare cu zile, fii puternic, fii decis, fii fericit, zâmbeşte, gândeşte, petrece româneşte. Doar că nu ne spun să ne spălăm pe mâni sau să avem grijă cum conducem. Dar pentru mine toate astea erau o listă care se structura foarte greu, care căpăta cu greu un singur nume.

De când am văzut Topul 300 şi m-am convins încă odată că, de cele mai multe ori, banii nu ajută foarte tare şi că poţi să înţelegi ce se întâmplă într-o ţară răsfoind o astfel de publicaţie, am găsit şi formula perfectă pentru a defini actuala formă a sărbătorii, demnităţii şi raportului dintre ceea ce suntem şi ceea ce părem. Pogăcele Româneşti, forever.