Ca unul care n-am avut nicio aşteptare de la stângişti, am fost, din 1990 încoace, un susţinător al ideilor liberale. Consider, în ciuda oricăror argumente contrare, că în epoca noastră, cu moştenirea noastră socială şi politică, cu tarele noastre caracterologice, cu metehnele noastre strămoşeşti, liberalismul este singura ideologie capabilă să asigure un nivel decent de trai majorităţii românilor.
Deşi nepretenţioasă, opţiunea mea nu s-a întâlnit aproape niciodată cu ceea ce s-a întâmplat pe scena politică. Exceptând neoliberalismul autentic profesat de Partidul Alianţei Civice, nici una din formaţiunile care sau împăunat cu vocabula "liberal" n-a făcut decât să batjocorească ideea-forţă care a construit România modernă şi a avut o contribuţie decisivă în scurtele momente de prosperitate din istoria ţării.
Încă din 1990, un politician submediocru, paraşutat dintr-un Paris unde n-a reuşit să depăşească precaritatea existenţei de emigrant sărac, a crezut c-a venit momentul revanşei şi-al unei târzii prosperităţi. Radu Câmpeanu, pentru că despre el e vorba, figurează de-acum în galeria marilor impostori politici, a nulităţilor cu ambiţ, gata de orice trădare în numele interesului propriu sau de grup. În meteorica lui prezenţă publică, nu s-a dat în lături de la nimic, pactizând cu Ion Iliescu pentru a figura între candidaţii la preşedinţia României. Imprimând mişcării liberale o identitate dubioasă, el a fost flancat de indivizi care au perpetuat, până în ziua de azi, cele două mărci ale partidului: trădarea şi resentimentul.
Sar peste etapa sciziunilor şi reunificărilor, peste răfuielile şi împăcările dirijorilor din generaţia ieşită de sub pulpana lui Câmpeanu, reprezentată în principal de Tăriceanu şi Patriciu. Plonjez în imediata actualitate, ilustrată de o nuanţă până acum necunoscută în partid - dictatura personală - şi încerc să desluşesc dedesubturile ridicării poalelor na ţionaliste de către liderii liberali. Explicaţia de primă instanţă e limpede: speranţa disperată că oamenii lui Boc vor cădea în capcana grosolană, că vor întrerupe procesul votării moţiunii, că parlamentul va adopta, contra-cro nometru, declaraţia scoasă din burtă de purtătorul unui nume - pentru ca farsa să fie completă - cu vagi inflexiuni ungureşti, Haşoti.
Ne puteți urmări și pe Google News
Până aici, lucrurile ţin de ticăloşia politicianistă: cineva oferă o traducere dinadins greşită a declaraţiilor unui lider politic străin, iar naţionaliştii de serviciu ies furibund la atac. Dar mizeria nu s-a rezumat la bălăcăreala previzibilă între parlamentari. Cu energia posedatului, Crin Antonescu a continuat să pună paie pe foc - încă o dovadă că pentru liberalul roşu nu există fapte clar dovedibile şi că unica realitate e aceea născută din obsesia puterii. Că premierul maghiar Orbán Viktor s-a înscris pe o pantă politică discutabilă nu e o noutate. Cert este că, în situaţia invocată, n-a existat nimic ofensator la adresa românilor. Pentru antonescieni, evoluţiile pozitive din ultimii zece ani, statutul european al României şi garanţiile internaţionale nu valorează doi bani: tot ce contează e gargara golănească şi plesneala huliganică.
Incapabili de-un discurs centrat pe nevoile reale ale cetăţeanului, liberalii îşi imaginează c-au găsit cheia succesului: xenofobia, naţionalismul deşănţat şi provocarea ordinară, pe care paraliticul politic Vadim nu le mai poate întrebuinţa. Aştept de câţiva ani soluţiile economice geniale ale lui Crin Antonescu, dar în afara grimaselor unui facies decupat din Satyriconul lui Fellini, omul nu e în stare să producă nimic. Neruşinarea monumentală nu se împiedică de cuvinte precum adevăr şi onoare. Crin Antonescu vrea puterea cu orice preţ - inclusiv cel al izolării politice şi economice a ţării. Argumentele, primejdiile şi ridicolul sunt pentru el fleacuri. Aşa cum s-a decis să meargă până în pânzele albe alături de turnătorul Felix, tot aşa va merge şi cu discursul naţionalist - care i se potriveşte, de altfel, ca o mănuşă. El nu presupune alte idei şi dovezi decât cele deja existente în spaţiul public: incitarea la ură, exhibarea rănilor identitare şi plăcerea de a vedea în celălalt duşmanul ireductibil.
Tristeţea supremă e că nimeni din partid nu-şi dă seama pe ce pantă periculoasă îi împinge iresponsabilul Antonescu. Liberalii continuă să confunde numărul de apariţii la Antene şi la Realitatea cu punctele electorale. Prostească iluzie! Şansele lui Antonescu sunt exact cele ale lui Vadim Tudor în anul 2000: şi anume, să intre în finală, mizând pe discursul naţionalist, resentimentar şi xenofob. Iar în urma acestei candidaturi vom fi obligaţi să stăm, cum am mai stat, ani în şir, cu genunchii pe boabe de porumb - ca orice populaţie care a încurajat extremismul şi, în plină Europă postmodernă, se agaţă, primitiv şi disperat, de valorile pre-modernităţii. După eforturile supraomeneşti demarate prin 1996-1997, de a prinde ultimul colac de salvare, România se află în faţa uneri alte ciume: a reînvierii discursului naţionalist. O operaţiune care a demarat în trombă, prin ei înşişi, cum sună deviza liberală. Adică prin vătraşii lui Ciontea, Funar şi Vadim, încolonaţi în spatele uslaşului Antonescu.
Recomandările noastre
