Mircea Mihăieş: "Dacă ne-a rămas vreun strop de memorie, să ne reamintim că noi şi numai noi am vrut să intrăm în Europa."
Nu ţin minte să fi făcut vreun referendum nemţii, franţujii ori spaniolii ca să ceară imperativ priponirea României în ţarcul Uniunii Europene. Noi ne-am dat de ceasul morţii, noi am promis marea cu sarea, noi am jurat că nu vom intra cu bocancii murdari de noroi pe covoarele lor scumpe, noi ne-am angajat solemn că nu vom mai scuipa ori înjura şi tot noi am anunţat că vom renunţa să ne încăierăm ca maidanezii. Ne imaginam, în sinea noastră, că vom transfera - fără să dăm nimic în schimb - nivelul de trai, autostrăzile şi aeroporturile lor, iar aici, în Levantul cel puturos, lucrurile vor merge tot ca înainte.
Ei bine, nu. S-a dovedit mult prea repede că ne comportăm asemeni damei de bordel căreia, deşi s-a măritat în lumea înaltă, mintea îi stă tot la partidele de sex cu şoferii de tiruri. Mai mult, că în loc să ne civilizeze Europa, am reuşit să-i convingem noi pe ei de utilitatea minciunii, binefacerile şpăgii şi desfătările artistice ale furtului. Niciodată în ultima sută de ani n-a arătat Occidentul mai derutat, mai lipsit de vitalitate, mai puţin convins de propriile valori decât astăzi. Spunând România, mă gândesc, desigur, la tot ce-a produs mai rău, neruşinat şi violent sistemul comunist. Când sărăcia noastră spirituală s-a întâlnit în marile oraşe din Vest cu sărăcia materială indescriptibilă a asiaticilor, a devenit limpede că această capodoperă civilizaţională numită Occident e gata să-şi dea duhul. Loviturilor dinafară, aplicate sistematic de barbarii care-au dărâmat porţile, li se adaugă loviturile dinăuntru: nu trece lună în care una sau alta din ţările membre ale UE să nu ameninţe cu părăsirea celui mai spectaculos construct politic al vremurilor noastre. Motivele nu lipsesc: problemele economice, birocratizarea sufocantă, inechitatea contribuţiilor financiare, lipsa de fermitate în raport cu derapajele noilor membri şi, nu în ultimul rând, irelevanţa politicilor europene.
Or fi, nu zic, şi ţări cărora apartenenţa la UE să le aducă mai multe ponoase decât foloase. Nu e şi cazul României. În halul de sărăcie şi subdezvoltare în care ne-a lăsat comunismul şi ne-a scufundat iliescianismul, primirea în clubul prosperităţii şi onorabilităţii a reprezentat şi reprezintă o mană cerească. E revoltător că, în aceste condiţii, se găsesc tot mai multe voci care bocesc pe ritmul doinei de jale: că, în fond, ce ne-a adus nouă Europa? Că de ce s-au îmbogăţit securiştii şi activiştii? Că de ce să ascultăm poruncile Înaltei Porţi? Însăşi înşiruirea de pufneli şi cârcoteli arată ce nemernici suntem. Şi iată de ce: 1. Europa ne-a adus şansa prosperităţii, certitudinea că nu vom mai ajunge la cheremul comuniştilor şi că derapajele ideologice vor fi stopate. Ne paşte, fără îndoială, un alt fel de comunism, corectitudinea politică, dar pe lângă ce-am trăit noi sub bolşevici e floare la ureche. 2. Securiştii şi activiştii s-au îmbogăţit pentru că le-am permis noi, nu pentru că i-ar fi încurajat Europa să fure, să se organizeze mafiotic, să tâlhărească. Marile averi din România s-au făcut înainte de intrarea în UE, şi nu după. Ceea ce explică de ce ziarişti plătiţi cu articolul, emisiunea sau pogonul ies acum în faţa frontului şi, despletiţi, ne anunţă cât de dezamăgiţi sunt ei de capitalism şi cât de bine ar fi să dăm roata istoriei măcar până pe vremea lui Iliescu - dacă nu de-a dreptul a lui Ceauşescu.
Marile hoţii s-au petrecut pentru că noi am tăcut mâlc, am votat ca idioţii şi n-am avut curajul să protestăm când am văzut cum încrengăturile securisto- activiste ne dădeau să ronţăim lozinci egalitariste. E drept că atunci când am îndrăznit să deschidem gura ne-au trimis minerii. 3. Sfaturile Europei trebuie ascultate, pentru că ele sunt născute din experienţa de două secole a unei lumi normale. Am văzut ce ştim să facem singuri, am văzut cât de dornici suntem să-i întrecem în zel şi pe comisarii sovietici. Şi am văzut la ce au dus toate acestea. Glasurile care se ridică acum, cu o obrăznicie de neimaginat în urmă cu cinci-şase ani, sunt vocile dogite ale oligarhilor care ştiu că într-o lume normală, dominată de concurenţă, de transparenţă, de reguli şi de o justiţie onestă ei nu numai c-ar ajunge la sapă de lemn, dar ar înfunda şi puşcăriile.
Oricât de împănate cu lirism social ar fi unele dintre aceste „imnuri contra Europei”, sunetul lor de ferestrău neuns nu înşală pe nimeni. Oligarhii s-au mobilizat cu sălbăticie în această perioadă nu pentru că le-ar păsa cine vor fi reprezentanţii noştri în semi-fictivul Parlament European. S-au mobilizat pentru că dincolo de urne se înalţă profilul ca de coşmar al singurului politician - cel de la Cotroceni - care a reuşit deocamdată să le încetinească viteza de îmbogăţire.
Recomandările noastre
