Riscă să treacă aproape neobservată una dintre cele mai interesante luări de poziţie ale unui politician român din ultima vreme şi, întrucât e vorba despre un vicepreşedinte al celui mai mare partid de opoziţie al patriei, se cuvine o reparaţie.
Cu menţiunea că, renunţând să mă mai uit la televiziunile de ştiri ale mogulilor Felix şi Vîntu - prin urmare, nu ştiu dacă au făcut tămbălău şi Breaking News galben pe negru -, am fost nevoit să o pescuiesc dintr-un tabloid unde declaraţia cu pricina zău că nu era nici pe departe cea mai ţipătoare. Îi aparţine lui Marian Vanghelie şi e doldora de savoarea agramată cu care primarul de sector îşi răsfaţă auditoriul: "Câţiva băieţi din partid, care nu le convine de mine, încearcă să facă tot felul de strategii (...). Lansează tot felul de zvonuri cum că nu m-aş înţelege cu Ponta".
Ce ar fi de înţeles din această mărturisire, dincolo de faptul că, permiteţi licenţa, e nişte băieţi care nu le convine de Vanghelie? Că, de fapt, vicepreşedintele PSD n-are nimic cu preşedintele acestei formaţiuni, însă are opinii diferite - şi viceversa - în raport cu nişte membri ai grupării parlamentare de opoziţie. Zvoniştii spun că e la cuţite cu Ponta, când colo, el nu e. Cu alte cuvinte, în termeni de partid şi în accepţia consfinţită de dicţionar, Vanghelie e disident. E o persoană care are opinii deosebite de organizaţia din care face parte. Aici doream să ajung cu această timidă tentativă de reflectare a fascinantei vieţi de partid de odinioară şi din prezent: cine mai e disident în ziua de azi?
Pe cei de ieri probabil că îi mai ţineţi minte, deşi termenul de disident a avut la noi atâtea peripeţii semantice încât s-a cam ales praful de definiţia iniţială. Imediat după Revoluţie, acest cuvânt şi-a pierdut sensul de opozant din interiorul unei structuri sau colectivităţi, devenind o oală în care au fost amestecaţi de-a valma şi cei care fuseseră membri ai partidului, şi cei care criticaseră PCR-ul fără să aibă vreo treabă cu el. Disidenţi erau toţi, de la Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu, până la Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu.
O primă observaţie legată de disidenţa românească este că ne-am trezit cu mult mai mulţi opozanţi decât au fost de fapt, ceea ce explică perena valabilitate pe aceste plaiuri a zicerii cu vitejii care apar după război. Să spunem că înghesuiala pentru "diploma de disident" iscată după marea aglomeraţie din decembrie 1989 ar fi avut ca punct de plecare un sentiment de vinovăţie faţă de celelalte ţări ex-comuniste, unde protestatarii au fost şi mai numeroşi, şi mai cunoscuţi pe plan european.
Cert este însă că ideii de disidenţă i-au pus capac cei care au lipit această etichetă - "România Mare" să trăiască! - intelectualilor care îl contestaseră pe Ceauşescu, după care l-au contestat şi pe Iliescu. Disidentul a ajuns astfel să fie considerat cineva rău, ostil, frustrat pentru că nu ajungea la privilegii, până la urmă, un vânzător de ţară. Şi mă tem că aşa a rămas în mintea multora, în pofida nenumăratelor analize care puneau lucrurile la punct, însă în publicaţii în care cititorii erau oricum convinşi!
Dar disidenţii de azi (comparaţia nu mai pare atât de forţată dacă îi ascultaţi pe politicienii şi ziariştii care ţipă că o vom duce mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu) ce fac? La partidul de guvernământ, care pare să fi prins rădăcini la Palatul Victoria în pofida tuturor încercărilor, există disidenţă? Fără doar şi poate, exemple se găsesc din belşug. Amintiţi-vă de deputatul independent neafiliat Daniel Oajdea, cum îşi mai strângea el electoratul punând afişe în fiecare scară de bloc pentru a ajunge la concluzia că nu poate vota cum îi dictează PDL-ul la care cotiza, ci conştiinţa! Ori neuitata Teo Trandafir, ce se mai bucura votând contra la moţiunea de cenzură, ca un fotbalist care înscrisese vreun gol decisiv!
Eforturile lor n-au trecut neobservate nici din partea partidului pe care l-au trădat, nici din partea opoziţiei, personal preşedintele PNL, Crin Antonescu, mângâindu-i pe creştet şi elogiind aceste "frumoase manifestări ale voinţei şi personalităţii" de parlamentar! Sau disidentul Mihail Boldea, cel care a declanşat scandalul privind apariţiile plătite la televizor. Deputatul puterii a deplâns faptul că se face prea mult tapaj pe seama unui "conflict intern", deşi opoziţia a externalizat, cu gura până la urechi, acest conflict în direct şi la oră de vârf, ajungându-se la memorabila sintagmă "Daţi un ban pentru Modrogan".
Nici măcar faptul că Oajdea, Trandafir şi Boldea sunt disidenţii zilelor noastre nu e cel mai tragicomic aspect, ci cel legat de disidenţii de mâine. Nu ştiu cine vor fi toţi cei din formaţiunea de partid şi de stat care se vor bate cu pumnul în piept că s-au opus austerităţii lui Boc pe vremea lui Băsescu, dar e clar că vor fi foarte mulţi.
Recomandările noastre
