S-a cam umplut lumea de suporteri şi de relaţii. Dacă nu eşti puţin individualist în ziua de azi, dracii te găsesc.
Dacă nu eşti dur şi suspicios, dacă nu te comporţi ca un lider şi dacă nu eşti tot timpul pe fază, eşti ca peştele fără bicicletă - cum spunea Eugen Ionescu. Dacă nu te implici în tot ce mişcă, dacă nu ştii toate dedesubturile, dacă nu eşti la curent cu ce spun toţi proştii, n-ai noroc în carieră şi nu te măriţi şapte ani. Prietenia seamănă tot mai mult cu o fotografie sepia, cu o rugăciune din care nu a mai rămas decât începutul. E adevărat că mai seamănă şi cu o manea şi cu repertoriul hip-hop. E posibil ca irespirabilul din societate să afecteze mai rău decât cred specialiştii relaţiile dintre oameni şi să acopere cu plastic şi isterie chiar şi centrele de greutate ale vieţii private. Inconsistenţa asta teribilă pe care o degajă lumea digitalizată şi hipsterizată pare să estompeze chiar şi această coloană a instinctului de supravieţuire. Nu îmi vine să cred că e real, dar cunosc din ce în ce mai mulţi indivizi foarte încântaţi de răceala din jurul lor, de absenţa relaţiilor de profunzime. Pare că baletul social, cu figurile şi mişcările sale mizerabile este necesar şi suficient pentru a justifica o existenţă, pe lângă faptul că îţi reflectă personalitatea modernă, rafinată, cu un statut mai mult decât respectabil în jocurile olimpice de societate. Vine la rând suspiciunea asta incredibilă, care l-ar face pe Orwell să moară de râs, văzând că Big Brother ne conduce perfect, din moment ce e în (aproape) toţi şi în toate. Parcă nici nu-ţi mai vine să vorbeşti omeneşte, că te gândeşti că se supără împăiatul din faţa ta şi crede că eşti prost şi needucat. Aşa ajung oamenii să-şi spună numai lucrurile pe care îşi imaginează sau au fost învăţaţi că vrea să le audă cel cu care stau de vorbă. CV-urile sunt un exemplu bun că limba de lemn e făcută pentru a ne da unii altora cu ea în cap. În plus, orice individ care nu vorbeşte ca un robot e clar periculos şi dacă mai este şi amabil, altfel decât casierele de la hypermarket, e semn că trebuie să chemi poliţia, pompierii, pe Ion Cristoiu şi să fugi. Dacă o fi adevărat că peste 100 de ani nu au să mai fie urşi polari, e şi mai adevărat că puterea noastră de a evalua şi de a dărui în comunicarea cu semenii noştri e pe cale de mare dispariţie şi mult în faţa altor specii condamnate la extincţie. Prietenia e ca un coş de cumpărături de la supermarket, plin numai cu lucruri absolut necesare şi numai bune de aruncat. Îi vedeţi pe ăia 200 de oameni? Sunt prietenii mei. În acelaşi timp, orice abordare proaspătă, sinceră, voioasă, ne dezechilibrează şi ne sperie de mamă-mamă. Ce-o vrea ăsta, de ce o râde aşa, de ce bate câmpii şi nu vorbeşte despre preţul terenurilor, despre consumul de benzină la suta de kilometri, despre Andreea Marin, despre ce fiţoşi sunt houserii şi ce tari sunt rockerii beţi când aruncă sticlele pe plajă, despre tot ce vorbesc oamenii care întreţin relaţii de prietenie. Cum vine asta: să întreţii relaţii de prietenie? Să executăm programul de prietenie. E amuzant că încă se mai râde de răceala occidentalilor şi de alienarea lumii civilizate, de felul în care prietenii îşi programează întâlnirile cu o lună înainte. În acelaşi timp, se mai râde şi de manelişti, de universul lor în alb şi negru, cu prieteni şi duşmani, şi puţini se prind că asta e un fel de rezervaţie de umanitate sinceră, unde ura şi dragostea nu sunt înăbuşite de atâtea filtre de securitate. Şi e posibil ca un loc propice să mai fie şi provincia, unde lumea are mai mult timp să stea de vorbă, unde este permisă şi spontaneitatea, unde respectul nu înseamnă o plecăciune şi un pupat în fund. Preocupările se confundă cu obsesiile, relaxarea înseamnă un stress total pentru cei de alături, grupul de prieteni defulează ca o galerie de fotbal. Lucrul bun este că, uneori, dacă avem grijă să scăpăm de reflexele noastre de fiară civilizată, mai putem să simţim deliciile întâlnirii cu un sentiment atât de simplu şi bun, încât orice calificare a sa devine patetică. E ca în "De veghe în lanul de secară", unde personajul adolescent împărţea scriitorii în două categorii: cei cărora le-ar da un telefon şi ceilalţi. Sau ca în versul lui Gellu Naum: o lume de singuri.
Recomandările noastre
