SENATUL EVZ: Bacteriile ciumei roşii

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Condamnarea oficială a comunismului în România, la 18 decembrie 2006, a rupt încă o dată societatea românească în două.

De data aceasta, vidul creat va fi greu de umplut, pentru că taberele s-au încăierat fără să existe vreun stimul venind dintr-un punct precis. Acum, la aproape optsprezece ani de la căderea comunismului, ura e naturală şi orbirea deplină. De o parte se află cei pentru care comunismul a reprezentat cu adevărat o tragedie.

De cealaltă, dezorientaţii striviţi de ideologia de import bolşevică. Pentru ei, frica a devenit un modus vivendi. În rândul intelectualităţii, lucrurile se văd chiar mai bine, prin apariţia unei noi şi agresive generaţii mancurtizate. Spre deosebire de omologii lor maturi, la ei ideea de memorie e batjocorită cu cinism, iar realitatea tratată ca un puc la meciurile de hochei.

Nu mă miră că nu ştiu ce acritură resentimentară - fostă turnătoare în procesele studenţeşti din anii ’50, iar mai aproape de zilele noastre aliată a demagogiei asezonate cu bâte minereşti a lui Iliescu - şuieră neobosită printre dinţi, în loc să-şi molfăie în linişte brioşa: „Las’ că pică şi Băsescu ăsta!“. Cu instinctul cutrei ce şi-a înmuiat ciocul lacom în toate sosurile dubioase, supravieţuitoarea atâtor bătălii pentru ciolan şi osânză identifica precis originea pericolului care-o înspăimânta: destrămarea păienjenişului otrăvit şi a reţelei de complicităţi care au ruinat ţara.

Vrem, nu vrem, în clipa de faţă Traian Băsescu a preluat fanionul luptei anticomuniste. Personal, nu văd nicio contradicţie în acest lucru. Cine contestă dreptul lui Traian Băsescu de a condamna comunismul din România contestă şi dreptul românilor din 1989, dintre care mulţi membri de partid, de a rupe cu propriul trecut.   Culmea cinismului e că profitorii de primplan ai libertăţii de opinie sunt tocmai javrele care, la începutul anilor ’90, erau fie „apolitici“, fie nu îndrăzneau să deschidă gura, pentru a nu li se vedea dantura ştirbită de-atâta ronţăire înfricoşată a propriilor complexe. Mă miră, în schimb, că o întreagă pleiadă de oameni în jur de douăzeci şi cinci-treizeci de ani se joacă iresponsabil de-a Che Guevara şi de-a reintroducerea în România a ciumei roşii. Indolenţi, impertinenţi, lacomi de notorietate, nu fac niciun efort pentru a-şi ascunde ostilitatea faţă de cei mai bine plasaţi în ierarhia simbolică ori în aceea reală.

Nu-mi dau seama cum de s-a putut crea, în doar câţiva ani, o pătură densă de indivizi parcă descinşi din filmul „300“, dar fără a avea nimic spartan în ei. Sunt doar plini de ură, afişând o siguranţă de sine uluitoare, deşi dincolo de cele vreo - fatalitate! - trei sute de cuvinte pe care le plimbă prin articole şi prin talkshow- uri nu prea mai ai ce admira. Pentru această nouă grupare, primejdia reală o reprezintă făuritorii libertăţii de astăzi - o libertate năucă, în care se bălăcesc indecent.   Nu i-am văzut atacându-i pe Vadim sau Becali, n-au nicio problemă cu Iliescu sau Năstase, dar se învineţesc la chip la simpla rostire a numelor unora dintre cei care, în vremuri grele, şi-au pus pielea la saramură pentru a distruge monolitul perverso-violent al comunisto-securiştilor. Şcoliţi - când la trap, când la galop - la sursele corectitudinii politice, au cam uitat, în vremea din urmă, şi de politeţe, şi de bun-simţ.

Spectaculoşi ca o gulie veştedă, au, în schimb, o vitalitate hulpavă când e vorba să se autopromoveze. Ce e drept, au început să apară între ei nuanţele, ca să nu zic fricţiunile: propulsaţi, după câte un articol sau o carte debilă drept „mari certitudini“, inşii n-au răbdare şi vor să-şi deconteze pe loc iluzoriile succese. Dacă nu un ban în plus sau o funcţie (neapărat de conducere!) obţinută la masa verde, măcar un afiş de două ori mai mare decât al amicilor de cuget şi simţire.

Trecători grăbiţi prin peisajul pestriţ al unei ţări în care orice maimuţoi cu laptop în braţe poate fi confundat cu un autor de sonete, n-au un dram de conştiinţă. Au, în schimb, o lăcomie ameţitoare. M-aş fi aşteptat să-i găsesc pe baricadele luptei pentru uninominal, dacă lupta anticomunistă le dă fiori. Ţi-ai găsit! Singura lor obsesie - pe lângă notorietatea obţinută cu orice preţ, inclusiv călcarea pe cadavre - e să beneficieze de canalele deschise de capitalism pentru a-şi trâmbiţa aşa-zisele convingeri de stânga. Admiratori ai propriului buric, nici măcar nu le trece prin cap că, într-o lume construită conform ideilor ce le hrănesc nemernicia, nu numai c-ar fi interzişi, dar e aproape sigur c-ar înfunda puşcăriile. N-au decât să răsfoiască „Cursul scurt“ al lui Stalin pentru a vedea, negru pe alb, agenţii cărui blestem şi actanţii cărei monstruozităţi au devenit.