La şase decenii de la instituţionalizarea represiunii în România comunistă, Securitatea continuă să facă valuri. Foştii securişti nu mai cer însă puritate ideologică, ci voturi din Parlament sau credite din mediul de afaceri.

Pe 30 august 1948, Securitatea îşi începea în mod oficial misiunea în România postbelică. Decenii, sute de mii de victime şi o revoluţie mai târziu, organul represiv al statului socialist “strânge” încă de unul singur nu doar memoria terorii, ci şi perspectivele sumbre ale unui prezent perforat de interesele celor “din umbră”.

“Ochii care nu se văd se uită” remarcă neaoş un banc politic de succes ce circula în mediile studenţeşti înainte de 1989. Ţinta nu era, desigur, vreo poveste de dragoste neimpărtăşită, ci invizibila şi omniprezenta Securitate. Astăzi, la 60 de ani distanţă de momentul formal al înfiinţării principalei instituţii represive a statutului comunist, implicaţiile subtile ale frazei par mai adevărate ca niciodată. Deşi au trecut aproape două decenii de la dispariţia subită a Securităţii, “ochii” ei continuă să survoleze realitatea românească. La vremuri noi, tot noi!

În 2007, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a verificat dosarele a 402 foşti ofiţeri de Securitate, descoperind că 41 dintre aceştia deţin în prezent funcţii publice la nivel local sau central. Anterior, în 2006, CNSAS raportase 158 de ofiţeri ce făcuseră poliţie politică înainte de 1989, trei actuali magistraţi aflându-se pe lista obţinută. Sunt doar două exemple recente care indică cu precizie prezenţa subtilă şi activă a foştilor securişti, încă implicaţi în “a face” şi “desface” destinele României.

Desfiinţarea Securităţii nu a însemnat şi dispariţia membrilor acesteia. O parte s-au regrupat în zona politică, alţii şi-au continuat activităţile specifice în noile servicii secrete înfiinţate după 1990, unii s-au reprofilat simţind oportunităţile unei noi economii. Sau au ieşit pur şi simplu la pensie. “Noi eram elita. Şi atunci şi acum”

“De toate”, răspunde franc şi sugestiv istoricul Stejărel Olaru când este întrebat ce fac securiştii în România postdecembristă. “Simptomatic este faptul că ei nu au rămas pe dinafară. Doar cei mai în vârstă s-au retras. E o lecţie a absurdului în evoluţia lor. Gândiţi-vă doar la Werner Sommerauer, cel dat în judecată în 2000 de Ristea Priboi, ofiţerul de securitate care îl anchetase şi îl bătuse cu bestialitate la Braşov în 1987”, explică situaţia Stejărel Olaru.

Profesorul Stelian Tănase, una din figurile publice direct implicate în studierea istoriei şi arhivelor fostei Securităţi, descrie plastic cameleonismul foştilor membri ai poliţiei politice comuniste: “M-am întâlnit cu un securist în urmă cu 10 ani. Îl ştiam, era unul dintre cei care mă urmăriseră înainte de 1989. M-a abordat direct pe stradă, ce mai fac, cu ce mă ocup, de parcă am fi fost vechi prieteni. La un moment dat mi-a zis că şi-a cumpărat un hotel. Iar la final, mi-a spus scurt ”. România lor şi România noastră

Consilier al premierului Călin Popescu Tăriceanu, istoricul Mariu Oprea a “presat” constant în ultimii ani pentru lărgirea atribuţiilor CNSAS, dar mai ales pentru eficientizarea procesului de deconspirare a foştilor ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii. “Există în mod cert o Românie , unde nu era permis alt adevăr decât cel al Partidului, iar timpul se calcula în ore-muncă şi cincinale. Pentru restul, cei mulţi, viaţa era redusă la muncă, frică şi frig. România lor nu se întâlnea niciodată cu a noastră. România noastră contempla picioare de porc şi creveţi vietmanezi, aşezate frumos, în toate alimentarele patriei, ascultând măreţele ode închinate victoriei socialismului. România lor era cea a victoriei. O victorie împotriva noastră”, îşi aminteşte Marius Oprea.

Istoricul este categoric: „Şi astăzi trăim în două Românii. Una, cea a puterii neruşinate a celor ce afirmă senin că ei şi-au apărat ţara. Alta, a celor 640.762 de oameni, câţi am găsit până acum că au fost închişi în lagăre şi închisori sau deportaţi din motive politice”. În opinia cercetătorului e simplu de explicat de ce Securitatea continuă încă să fie nu doar un subiect de dezbatere, ci o realitate palpabilă: „La finele anilor ‘80, un procent de aproape 30% din colaboratorii racolaţi de ofiţeri erau minori. Am găsit, de pildă, cazul unui elev de 9 ani, care în 1989 devine colaborator al Securităţii. Acel copil are acum 26 de ani şi o carieră în faţă. Foarte probabil, mulţi dintre aceşti minori sunt utilizaţi şi în prezent de către cei care i-au racolat, care îşi conservă astfel puterea şi poziţia”. „Cine a câştigat?”

Nici unul dintre ofiţerii Securităţii care este încă activ in interiorul serviciilor de informaţii apărute după 1989 nu poate fi deconspirat. Dosarele de activitate rămân, în aceste cazuri, secret de stat. „Din păcate, CNSAS-ul se răfuieşte, în foarte multe cazuri, cu securişti morţi. În plus, un adevărat complot al tăcerii, organizat din raţiuni de stat, a acoperit carierele concrete ce ne-ar fi putut indica faptul că suntem conduşi de aceiaşi făuritori şi apărători ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, admite Marius Oprea.

Stelian Tănase împărtăşeşte acelaşi discurs: „Când eram în stradă în decembrie 1989, la un moment dat au început să tragă. Imaginaţi-vă că vedeţi o scenă în care, de o parte a unei baricade sunt revoluţionarii, nerealizaţii de peste ani, iar de altă parte, secureştii – apărătorii vechiului regim, afaceriştii, parlamentarii, mogulii media de astăzi. Spuneţi-mi dumneavoastră, cine e câştigat?”.

TUPEU. Generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă (dreapta) susţine sus şi tare că Securitatea „a lucrat pentru propăşirea României“

REŢEAUA De la masa de anchetă la biroul de afacerist

După 1989, mulţi foşti securişti s-au repliat spre zonele ce promiteau profituri imediate. Primii ani de capitalism postcomunist stau sub semnul acestei realităţi: membrii fostei Securităţi au privatizat comunismul. “Vorbim practic de oameni care sub regimul totalitar au acceptat bani, ştiind că în schimbul acelei sume trebuie să facă rău, să mintă, să înşele, să toarne. E explicabil de ce, imediat după revoluţie, au acaparat zonele ce promiteau câştiguri rapide – comerţul exterior e doar un exemplu. Chiar structura a instituţiei represive i-a ajutat să performeze în capitalism”, explică Stelian Tănase.

“În esenţă, securiştii şi-au apărat interesele şi au făcut uz de relaţiile pe care le aveau. Numeroşi membri ai aparatului şi-au perpetuat practicile învăţate şi le-au aplicat şi în alte domenii de activitate. Trebuie să ţinem cont de faptul că Securitatea a conspirat foarte mult, era instrumentul său favorit”, susţine şi Stejărel Olaru. „De fapt, comuniştii au iubit dintodeauna capitalismul, pe care formal declarau că vor să-l distrugă. Partidul se transformase, de multă vreme într-o piaţă pe care se trafica putere şi influenţă, după toate regulile cererii şi ofertei. Tocmai de aceea, foştii securişti s-au dovedit cei mai potriviţi să preia frâiele tranziţiei la economia de piaţă, pentru care aveau dezvoltate abilităţile, aveau banii şi informaţiile necesare”, încheie Marius Oprea. 

FILIERA CARAMAN

De la DIE la SIE

Mihai Caraman (foto) a fost singurul ofiţer al Securităţii decorat de KGB. Reţeaua care îi purta numele a adus în primele decade ale Războiului Rece cele mai mari daune NATO, prin sustragerea unor documente informative ultrasecrete ale Alianţei Nord-Atlantice. La sfârsitul anilor ’70, Caraman este trecut în rezervă, pe fondul antisovietismului tot mai accentuat al lui Ceauşescu. Evenimentele din 1989 l-au reactivat însă pe fostul erou al contraspionajului comunist. La 18 ianuarie 1990 este reîncadrat ofiţer activ, devenind la scurt timp directorul nou-înfiinţatului SIE. Natura conspirativă specifică oricărui cadru al fostei Securităţi l-a impins pe Mihai Caraiman să-şi reactiveze vechile cunoşţinte. Alexandru Tănăsescu, Victor Nănescu, Constantin Silinescu sau Vasile Angelescu devin adjuncţii directorului SIE. 

“BĂIEŢII DEŞTEPŢI”

Securiştii BANCOREX

>Alexandru Tănăsescu. General de Securitate, însărcinat înainte de 1989 cu dirijarea acţiunilor îndreptate împotriva exilaţilor ori a disidenţei, este reactivat de Caraiman după 1990 ca director adjunct al SIE (funcţie în care rămâne până în 1999). Implicat în afaceri suspecte alături de Răzvan Temeşan, preşedintele BANCOREX, dar şi în sustragerea unor documente secrete ale SIE la mijlocul anilor ’90.

>Victor Nănescu. Vechi cadru în structurile Securităţii (la Revoluţie se afla deja la vârsta pensionării). Reactivat la înfiinţarea SIE, generalul Nănescu este tipul securistului care înţelege rapid mecanismele tranziţiei. “Aperitivul” îl constitutie o fostă locaţie conspirativă a Securităţii, însuşită fraudulos de adjunctul lui Caraiman. “Felul principal” îl reprezintă însă relaţia preferenţială cu creditele BANCOREX-ului. Mai mult, responsabil cu logistica în cadrul SIE, Nănescu este printre primii “băieţi deştepţi” care învată că banii statului sunt o resursă aproape nelimitată. Mărturie stă dotarea parcului de maşini al SIE cu automobile Mercedes, o afacere considerată cel puţin stranie la începutul anilor ’90 şi atribuită generalului Nănescu şi colonelului Biriş. 

>Gheorghe Stan. Maior de Securitate înainte de 1989, pion important în consolidarea Unităţii “Doi şi-un sfert” (serviciul secret al Ministerului de Interne), reactivat de Adrian Năstase la Secretariatul General al Guvernului , Stan este un alt nume important dintre foştii ofiţeri ai Securităţii care accesează credite preferenţiale la BANCOREX, luând peste 7000 de dolari în august 1995.

>Tudor Tănase. General de Securitate şi om de încredere al lui Ion Iliescu, care l-a numit director al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale,  accesează în august 1996 un credit de peste 10.000 de dolari, cu o dobândă preferenţială. >Tiberiu Lopătiţă. Ofiţer de Securitate implicat activ în acţiunile îndreptate asupra personalului de la “Europa Liberă”, ajuns după Revoluţie director al STS, primeşte în 1996 un credit de 9800 de dolari.

AGENTUL RĂULUI Securistul, faţă-n faţă cu reacţiunea O ştim de la Soljeniţîn: ideologia a fost alibiul criminalilor care se socoteau absolviţi de orice vină. Securitatea, în esenţă, nu a evadat acestei logici. Reinterpretarea amnezică a propus deseori scenarii absurde: membri sau colaboratori ai fostei poliţii politice au susţinut ideea unei „misiuni superioare”, a unei datorii faţă de ţară şi faţă de interesele sale.

Explică Vladimir Tismăneanu, unul dintre cei mai fervenţi cercetători ai fenomenului totalitar românesc: „Nu sadismul individual explică apetitul terorist al securiştilor, ci convingerea că servesc interese superioare. Sunt convins că şi astăzi Gheroghe Enoiu, principalul torţionar al anilor ’50 şi ’60 în calitatea sa de şef al anchetelor speciale, găseşte argumente ideologice pentru fărădelegile pe care le-a înfăptuit. Cred că nu m-am înşelat când am crezut că l-am recunoscut pe Enoiu stând, împreună cu soţia, pe o bancă din Parcul Herăstrău.

Era în iulie anul acesta, eu mă plimbam împreună cu puştiul meu Adam. A fost una din acele borgesiene coincidenţe, stranie şi inexplicabilă, care ţi se întâmplă doar de câteva ori în viaţă. M-am uitat în ochii lui, el m-a privit ţintă, sfidător, fără ruşine. Sunt convins că m-a recunoscut”. Agentul represiunii este, în context, cameleonul perfect: „Ştim că există cazuri de foşti ofiţeri ai Securităţii care au devenit istorici ai filmului, directori de biblioteci universitare ori inspectori silvici, fără a explica vreodată cum a fost posibilă complicitatea lor activă cu forţele demonice. Au fost un timp draci, după care s-au întors în lumea noastră. Fireşte, este o enormă minciună. Nu se poate să slujeşti Răul cu îndârjire şi să pretinzi apoi că nu ai ştiut ce faci”, conchide Tismăneanu.

CITIŢI ŞI INTERVIUL CU VLADIMIR TISMĂNEANU:

"A fi colaborat cu Securitatea însemna a fi lucrat cu Diavolul"