Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Presa epocii staliniste.
Suntem în 1948. Partidul pregătea declanş area unei mari şi riscante operaţiuni: colectivizarea forţată a agriculturii. Se prognoza o rezistenţă acerbă a ţăranilor. Deocamdată, se „lucra“ la pregătirea psihologică a populaţiei rurale. În teritoriu, „echipele de agitatori“ aşteptau semnalul. La „centru“ se cloceau planuri şi strategii. Aşa s-a născut „Scânteia satelor“, un săptămânal care apărea duminica, ziua în care oamenii de la ţară nu ieşeau la câmp. În primele numere, „Scânteia satelor“ publica materiale didacticiste în care arăta ce se poate face când ţăranii îşi unesc forţele. Cum s-ar zice, gazeta bătea şaua ca să priceapă iapa.
„În fiecare an, apele râului Valea Iepei, care trece prin plasa Ileanda, judeţul Someş, pricinuiau în urma ploilor mari pagube plugarilor din comuna Ruşi, înecând lanuri de grâu şi porumb, revărsându-se peste grădinile de zarzavat. (...) Din îndemnul şi cu sprijinul membrilor organizaţiei Partidului Muncitoresc Român şi al Frontului Plugarilor din comuna Ruşi - s-au început lucrările de schimbare a cursului râului Valea Iepei. Plugarii au ieşit la muncă voluntară şi au săpat o nouă albie pe o distanţă de 70 metri.“
Pentru cititorii mai tineri, precizăm că „munca voluntară“ a fost mama „muncii patriotice“ care a apărut ceva mai târziu. De fapt, şi una, şi cealaltă se făceau la comandă politică şi nu aveau nimic „voluntar“ şi nici „patriotic“. Era, pur şi simplu, muncă prestată gratis.
Concluzia moralizatoare „La lucrări a luat parte aproape tot satul. S-a muncit în cântec şi veselie. Plugarii din comuna Ruşi au văzut că atunci când există unire şi are cine să-i îndrumeze (sic), pot muta şi apele din locul lor...“ („Scânteia satelor“, nr. 2, 9 mai 1948) Asta era ideea. Gospodăria Agricolă Colectivă însemna „unire“, iar de îndrumat, avea cine să-i îndrume pe ţăranii „colectivişti“, că Partidul ce altă treabă avea?
Tata a făcut armata la Sovata
„Duminică, 23 Mai, fiii poporului, chemaţi în rândurile oştirii, au sărbătorit depunerea jurământului.
În faţa comandanţilor şi în prezenţa autorităţilor, grăirea cuvintelor celor chemaţi la datoria pe care o avem fiecare dintre noi a sunat cu hotărâre şi mândrie:
«Jur a fi credincios poporului şi a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru...»“
Viitorul „sună bine“! „Jurământul de acum al celui dintâi contingent al Republicii Populare Române este credinţa şi chezăşia viitorului unei vieţi de pace şi înflorire. Armata noastră de acum înainte este armata poporului şi în slujba celor ce muncesc.“ („Scânteia satelor“, 30 mai 1948)
Nu avea să fie deloc aşa. Armata poporului nu a fost a poporului, ci a partidului. Şi a rămas a partidului până în decembrie ’89, când ştim cu toţii ce s-a întâmplat şi ce i se reproşează Armatei „poporului“.
Recomandările noastre
