”Ne trăim sărbătorile fără să știm prea bine ce înseamnă sărbătoarea în cuprinsul și în adâncul sufletului omenesc. Totuși, fără ea viețile noastre ar fi mult mai sărace, iar zilele noastre ar curge mereu la fel. Firește nu tot timpul: sunt în viețile noastre, ca inși și ca umanitate, zile când au loc evenimente care ies din măsura comună, când se produce ceva și hotărâtor. Dar acestea nu pot fi numite încă sărbători, ele vor deveni astfel doar cu timpul și cu puterea amintirii, ca periodice celebrări a ce s-a întâmplat cândva și ne-a adus înnoire sau bucurie: biruința, nașterea, întâlniri minunate, uniri și reuniri, mântuiri, ceasuri de răscruce, în care un om sau omenirea a pornit pe un drum nou. 

Singura împrejurarea în care sărbătoarea coincide cu evenimentul însuși este Anul Nou, când nu celebrăm nimic din trecut, când sărbătoarea nu se asociază cu o comemorare, ci cu începutul unui nou ciclu al vieții, ai cărui zori îi investim cu forța neistovită a speranței, de care ne bucurăm nu pentru ce ni s-a dăruit cândva, ci pentru ceea ce ne poate făgădui încă netrăitul, viitorul. 

Dar sărbătoarea tinde să se autonomizeze de trecut și absoarbe în ea alte determinări, din viul prezent. Pentru cei osteniți ea este o zi de odihnă, un răgaz al neîncetatei trude. Chiar Dumnezeu, după ce a făcut lumea, s-a odihnit în ziua a șaptea, a binecuvântat-o și a sfințit-o. Pentru cei pe care îi apasă urâtul zilelor mereu la fel, sărbătoarea este o altfel de zi, o schimbare, o scurtă ieșire din tiparele stereotipe ale vieții. Și caută să o umple cu cât mai multă bucurie, făcând-o cât mai altfel. Și astfel sărbătoarea se desprinde de originea ei și încetează să mai fie o comerarea, rămânându-i doar bucuria de a exista, în sine. Sărbătoarea tinde să se resoarbă în prezent, hrănindu-se în trecut, doar cu propria ei amintirie.

Crăciunul nu este numai sărbătorirea unei Nașteri, ci și o zi în care urcă în noi din trecut, ca un parfum, amintirea primelor noastre întâlniri cu Crăciunul. Sunt, prin urmare, sărbători în care sărbătorim sărbătoarea însăși și istoria ei în viețile noastre. Se vede și după cum le așteptăm, cum ne pregătim pentru ele, cum ne iluminează timpul așteptării. 

Dar sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să îi umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. O bucurie care ne face să simțim, pentru o clipă care se reînnoiește mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile și mai limpezi contrasturile ei, că până și aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile și că iubim mai mult ce avem de iubit.

Din păcate, în mulți dintre noi sărbătorile se uzează și își pierd strălucirea. Așa cum restul zilelor este la fel, la fel cu sine ne apare sărbătoarea prin ani, mereu mai aceeași, nu ne mai surprinde și nu ne mai exaltă. Și există oameni care nu numai că nu se mai pot bucura de sărbători, dar le resimt ca pe ceva supărător, chiar plicticos. Nu neapărat pentru că au un suflet sărac. Poate sunt pur și simplu prea triști, prea de tot obosiți de viață, prea obsedați de ceva care îi înstrăinează de lume.

Sunt de plâns. În schimb, uitați-vă la copii și la sărbătorile lor: cum le așteaptă, cum le trăiesc, cum și le aduc aminte. Priviți la ochii lor când stau în fața minunii, când li dezvăluie darul, când ascultă cântecul sărbătorii. Pentru cei mai mulți dintre noi singurele sărbători adevărate sunt, mereu mai mult, acelea pe care ni le dau copiii și sărbătoarea internă din ei.”

Sursa foto: crestinortodox.ro