Îmi zisesem ca, după alegeri, să mă las de scrisul zilnic la gazetă.

Am 25 de ani de presă mai mult sau mai puțin liberă în realitate,  absolut liberă doar pe hîrtie. Dacă adaug acestora și cei  20 de ani de presă  zisă și neliberă, în realitate, liberă pe ici-colo, pe unde nu se punea chestiunea libertății,  pot face bilanțul a 45 de ani martor activ și comentator al politicii și al vieții.

16 noiembrie 2014- îmi ziceam- a adus un nou președinte. Al patrulea președinte postdecembrist ca persoană fizică, și al șaptelea ca mandat la Cotroceni. Despre noii președinți am scris de mi-au sărit  literele de la tastatură, așa cum am scris despre noii premieri, noii șefi de  partid.

Ce dracu să scriu despre Klaus Iohannis? Sau mai precis, prin ce dracu m-ar inspira să scriu la gazetă Klaus Iohannis?

Ei bine, m-am înșelat.

Klaus Iohannis e deocamdată o fîntînă fără fund de situații despre care nu mă pot stăpîni să nu scriu. Șterpelind  procedura de la Regii României, Klaus Iohannis, care chiar se crede un fel de Prințul Carol adus de la Sibiu de Crin Antonescu, se întîlnește săptămînal cu premierul.

În ziarele de pe vremea Măriei Sale Carol al II-lea, Fie-i  Numele  Lăudat!, am dat cu ochii de  o notiță care suna astfel: Majestatea Sa a  lucrat ieri toată ziua cu Întîiul Său slujitor, domnul prim ministru.

N-ar strica – zic- să citim pe facebook-ul Tatianei Niculescu Bran, cel cu care acoperă ea oala de lapte în vederea smîntînirii, o veste care ar suna cam așa: Prea Alesul Președinte al României a lucrat ieri cu Întîiul Său Slujitor, Victor Ponta. Deși se spune pe dinafară că lucrează, ce  fac înăuntru ei, puișorii,  cînd rămîn singuri, nu știm. Nu știe nici Tatiana Niculescu Bran, deși una dintre nemulțumirile privind Cotrocenii, netrecută însă pe facebook, a fost cea că Palatul, moștenire comunistă, are ceea ce se numește  gaura cheii ( brrr! Oribil! fina, gingașa cheie, are gaură și nu găurică!). Pentru că nimeni nu spune ce fac cei doi cînd rămîn singuri, pe scena noastră politică au înflorit, cu mult înaintea ghioceilor propriu-ziși, ghioceii presupunerilor privind relația dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta.

După lectura acestor presupuneri, mai ceva ca un Linné al Specielor politruce,  am  încercat o oarecare ordonare și prin clasificare. Avem astfel:

1.  Presupuneri care-i atribuie lui Klaus Iohannis o   politică de coabitare împinsă pînă la refacerea USL. Autorii unor astfel de presupuneri sunt băsiștii și macoveiciștii.

2.  Presupuneri care-i atribuie lui Klaus Iohannis  o politică de viclenie din O mie și una de nopți. Tipică pentru această categorie de presupuneri rămîne declarația Alinei Gheorghiu la Realitatea tv potrivită căreia Victor Ponta e un lup îmbrăcat în piele de oaie, dar pe care președintele îl înțelege. Dincolo de  iritanta repetare la această politiciană a stilului Salcie față de Copacul Președinte, făcut inimitabil de Elena Udrea, Alina Gorghiu dă curs presupunerilor  de tip PNL. Liderii PNL, partid  alcătuit din două buci – PNL pe stil vechi și PDL care nu mai există - se usucă de dorul parvenirii la Ciolanul de aur al Guvernării. Ei știu că fără o mînă de ajutor din partea Prea Alesului, vor sta în Opoziție pînă în 2016, dacă nu și după. Realitatea relației dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta reprezintă pentru ei o mare necunoscută. Cum însă nu pot crede că s-au jertfit doar pentru ca Iohannis să fie președinte, îi atribuie acestuia, în chestiunea politicii față de Victor Ponta,  ceea ce ei își doresc să fie.

3.  Presupuneri care-i atribuie lui Klaus Iohannis o politică de conlucrare cu premierul întru binele comun al Patriei. Se înțelege că autorii acestor presupuneri sunt liderii PSD. Curios e însă că și Victor Ponta, cel care participă la giugiuleala instituțională  cu Klaus Iohannis, nu ostenește a susține că Președintele,  dacă nu-l iubește, atunci măcar îl respectă pe el, Victor Ponta, ca premier al României.

4. Presupuneri care-i atribuie lui Klaus Iohannis o politică de respectare a Constituției. Deși  nu-l suferă pe Victor Ponta, Klaus Iohannis  nu vrea  să provoace crize politice inutile. Autorii acestor presupuneri sunt ziariști din Divizia Media a SRI și îndeplinesc ordinul de a justifica propagandistic ”bot în botul lui Klaus Iohannis cu Victor Ponta”. Miercuri, 31 decembrie 2014, aflat la Paris, în loc să postez ceva despre Francois Hollande, un președinte pe care, ori de cîte ori îl văd cucurigindu-se, îmi amintește că Jandarmul din Saint-Tropez era francez și nu american, m-am apucat să scriu despre președintele României. De fapt, nu atît despre președintele Prea Mult Ales, ci despre evenimentul cu adevărat senzațional al lui 2015 – Victoria la scrutinul prezindențial a unui politician  de tip Gioconda: „Klaus Iohannis, un politician care tace și surîde ca Gioconda și care, tot ca Gioconda, stîrnește mii de ipoteze în privința zîmbetului. De ce surîde Gioconda? se întreabă de sute de ani specialiștii, dar și oamenii simpli. Nimeni nu-și pune problema că Gioconda surîde ca proasta, că zîmbetul nu ascunde nimic deosebit. Toți presupun că zîmbetul trebuie să însemne ceva.

Așa și Klaus Iohannis. Surîde și tace. Toți presupun că zămbetul lui Klaus Iohannis ascunde ceva grozav. Dar dacă nu ascunde nimic?!“

De la  bietele mele rînduri au trecut deja două săptămîni. Revenindu-și din siesta provocată de excesul de grăsimi al Sărbătorilor de iarnă, viața politică duduie din plin. Pînă pe 31 decembrie 2014, nu se întîmplase aproape nimic în relația dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta. Acum, o dată trezită din mahmureală viața politică, putem vorbi de multe fapte și, mai ales de multe presupuneri.

Din cîte se vede, și-n privința relației cu Victor Ponta Klaus Iohannis beneficiază, ca și în campanie, de uriașul avantaj al Giocondei: Zîmbetul. Toți se întreabă   care e politica lui Klaus Iohannis față de Victor Ponta.

Și cum la această întrebare, Klaus Iohannis continuă să zîmbească misterios, precum Giocoanda,  fiecare îi atribuie răspunsul care-i convine.