Valurile erau in dimineata aia formidabile.
Si ce soare. Cate fete pe plaja. Mi-am tras bermudele si am iesit pe faleza. Era ultima mea zi in Brazilia, tara visurilor mele. Petrecusem din nou in noaptea aia si acuma sufeream.
Capul imi atarna greu si simteam briza marii ca imi izbeste barba nerasa. Cautam cu privirile o limonada pe terasele din apropiere sau macar o cafea fierbinte capabila sa ma readuca pe linia de plutire.
Apa imi spala picioarele si nisipul mi se parea din ce in ce mai greu. Pierdusem notiunea timpului. Totul fusese mirific si acum trebuia sa ma trezesc. Refuzam sa cred ca astazi trebuia sa parasesc tara asta. Mi-am zis in gand ca va trebui sa revin ori de cate ori voi avea ocazia.
„De fapt, am sa imi creez eu singur ocaziile”, mi-am zis in gand in clipele acelea. Aici timpul se masoara complet diferit. De fapt nici nu cred ca se masoara. Se pierde undeva, parca in neant. Eram asemenea unui Robinson Crusoe boem, pe o insula mirifica. Daca stau sa ma gandesc deja uitasem de cand plecasem.
Trecusera zilele ca minutele, insa pe cine interesa de stresul de acasa. Un zmeu cazuse pe un castel proaspat de nisip. Am dat sa-l ridic dar in momentele acelea o minge mi-a dat peste maini. „Scuze domnule!”, mi-a zis pustiul venit sa recupereze balonul.
“Portarul a degajat prea tare! Se enerveaza ca ia goluri usor”. Telefonul a vibrat scurt in buzunar. Cu mana uda de nisipul apos am citit mesajul: “Ai gasit ceva?”. Mi-am ridicat ochelarii. Ma trezisem brusc. “Cum zici ca te cheama pustiule?”,“Elton domnule, imi dati mingea va rog?”.