De la morala comunistă la realităţile societăţii de consum, fenomenul BD-ului românesc continuă să subziste prin imaginaţia şi mâinile pasionaţilor genului. Se spune despre ea că ar deţine calităţile unui fenomen cultural. Unii o numesc „cea de-a noua artă”. Alţii, mai sceptici, o văd ca pe o formă de sub-cultură ce hrăneşte miturile şi idealurile societăţii industriale. În comunismul romanesc a fost una dintre puţinele „zone libere”, deşi e discutabil dacă nu cumva libertatea aparentă mima etica de tip socialist.

După 1989, eliberată de presiunea „realismului ştiinţific”, a avut şansa să renască. La 18 ani distanţă însă banda desenată autohtonă e o prezenţă mai degrabă accidentală. Sau o amintire despre eroii copilăriei. Se poate vorbi despre un viitor al bedefililor?

Rahan a murit, trăiască Omulan!

Producţia autohtonă de benzi desenate nu este de găsit în librării. Trebuie să ştii unde să cauţi pentru a pune mana pe Hardcomics, singura apariţie românească de comics alternativ.

„Există şi câteva titluri apărute recent, producţie străină tradusă, cum ar fi Tin –Tin sau Garfield, a mai fost la un moment dat ceva Asterix şi Obelix, Rahan a murit de mult”, explică situaţia Matei Branea, „părintele” noilor eroi ai benzilor desenate româneşti, Omulan şi Birdy. Personajele sale par să fi părăsit foaia de hartie pentru pixelii monitoarelor.

"Profit nu se obţine pentru că nu există încă piaţa. Interesul este încă mic, la noi neexistând o cultură BD”, argumentează Branea apetenţa autorilor pentru spaţiul virtual. Cheltuieli minime contra interes minim, s-ar zice. Si totuşi, avem un viitor?

„Cinismul şi critica socială sunt, cred eu, doi vectori importanţi care animă cercul creatorilor români. Eu sper ca BD-ul românesc să devină cât mai popular şi cât mai critic, cinic şi scandalos posibil”, încheie profetul Matei Branea.

„Microbul BD e greu de îndepărtat”

Alexandru Ciubotariu este grafician şi autor de BD. Un pasionat. Dar şi un conservator. „Banda desenată trebuie să existe în primul rând prin print.

Internetul este o modalitate bună de a populariza un proiect, dar cei care activează on-line ar trebui să îşi dorească să fie printaţi”, crede bedefilul. În condiţiile actuale, pasiunea dusă la extrem este singura care mai susţine fenomenul.

„ Eu fac cam de vreo 14 ani asta şi rar mi-am pus problema profitului. Desenatorii sunt în primul rând îndrăgostiţi de BD”,  crede Ciubotariu.

Viitorul este în context mai degrabă o problemă individuală, de autor: „Fiecare ar trebui să-şi facă banda desenată aşa cum simte. Eroii vor fi mereu inventaţi, chiar dacă nu vor atinge celebritatea unui Spiderman”.

Fredo si Pidjin, la un click distanţă

Eugen Erhan şi Tudor Muscalu i-au inventat. Doi porumbei malefici care vor să distrugă lumea.

Fredo şi Pidjin au devenit în scurt timp un fenomen în spaţiul virtual romanesc. Si au subliniat cu precizie „noua direcţie”: „Internetul este un canal nou. Nu este incompatibil cu hârtia.

Fiecare generaţie are eroii ei”, crede Tudor. „Print-ul este în continuare cel mai plăcut mijloc de a publica benzi desenate, însă nu şi cel mai accesibil. E mai simplu să te dezvolţi pe internet.

Web-ul funcţionează ca un mic purgatoriu: personajele care reuşesc să supravieţuiască pe web ajung şi în print”, detaliază Eugen.

Pasiunea este lucrul cel mai important pentru cei doi. Iar gusturile unui public tot mai apropiat şi mai cunoscător îi motivează suplimentar. Ce urmează? Cât mai multe poveşti şi o maturizare a pieţei. „Principalul este să ne simţim bine. Iar critica este o parte majoră a comediei. Vrem să distrăm prin poveştile pe care le spunem, restul e secundar”.

Un român îl desenează pe Pif

Numele lui Mircea Arapu este o incantaţie aproape mistică în rândul bedefililor români. Forţat să părăsească ţara de cenzura comunistă, cel mai cunoscut autor autohton de bandă desenată (poziţie împărţită cu Sandu Florea, desenator la Marvel Comics) a ajuns să-l deseneze pe Pif, celebrul căţel inserat pe filiera franceză în imaginaţia generaţiei ’70.

Deşi plecat de ani buni din România, Mircea Arapu menţine legături strânse cu BD-ul autohton: „lucrez astăzi la ediţia franceză a benzii desenate românesti, împreună cu Dodo Niţă, prevazută pentru Salonul BD 2008 de la Constanţa. În plus, sunt în contact cu mai mulţi tineri autori ai «fenomenului» şi urmăresc activitatea lor”. Întrebat de o eventuală comparaţie cu BD-ul francez, artistul e categoric: „Printul este încă foarte important, nu poate fi vorba de o înlocuire prin internet.

” Pasiunea revine ca subiect şi în discursul său: „Chiar şi pentru dobândirea notorietăţii, dificultatea meseriei impune o muncă atât de importantă, încât pasiunea este obligatorie.” În final, cum se vede viitorul de la mii de kilometrii distanţă?

„Banda desenată, încă de la începutul istoriei sale, a reflectat societatea, a fost des o critică a societăţii, dar şi un suport pentru publicitate. Cel mai important rol al ei, este să ne distreze, amuze, să ne facă să visăm, uitând de existenţa zilnică, atunci când este prea ternă. Să nu uităm rolul educativ.”

ÎNCEPUTURILE: Eroii de demult şi oamenii din spatele lor

Deşi încercări timide de popularizare a benzilor desenate în România apar încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, adevărata istorie a BD-ului autohton debutează în epoca dintre cele două războaie mondiale, sub impactul unui eveniment capital: intrarea pe piaţă a revistelor franceze de gen. Inevitabil, apar nu doar producţiile locale, ci şi eroii “noştrii”, semn că banda desenată începe să-şi ia în serios rolul de vector al criticii sociale. “Dimineaţa copiilor”, “Universul copiilor” sau diversele adaptări ale unor producţii americane certifică interesul tot mai accentuat al unui public care-şi formase deja gusturi.   Cu această moştenire “grea” intră BD-ul autohton în epoca socialismului de stat, moment care marchează dealtfel şi începutul marginalizării fenomenului. Ca peste tot în spaţiul sovietic, şi în România democraţiei populare banda desenată face loc desenului animat, o armă considerată mai eficientă şi mai puternică de maşinăria represivă a partidului în tentativa formării “oamenilor noi”.

Fenomenul nu moare, rezistând marginal prin talentul şi mâinile unor oameni care-şi duc pasiunea mai departe, chiar şi în vremuri care încercau din răsputeri să “orienteze realist” BD-ul autohton. “Luminiţa”, “Arici Pogonici” sau “Cutezătorii” vin să ocupe locul lăsat liber prin desfiinţarea revistelor interbelice. Ion Popescu Gopo, Puiu Manu, Ion Deak, Livia Rusz, Eugen Taru, Dumitru Negrea, Pompiliu Dumitrescu, Vintilă Mihăiescu – iată numele din spatele personajelor ce umpleau paginile BD-urilor româneşti.

LECŢIA DE FRANCEZĂ: Mr. Justice şi morala comunistă

Pentru generaţii întregi de copii, benzile desenate care se puteau răsfoi în vremea comunismului au reprezentat singurul contact cu occidentul, o gură de oxigen cultural în mijlocul insularizatei Românii ceuaşiste. În anii ’70 nimic nu era mai simplu decât obţinerea unui abonament lunar la una dintre revistele franţuzeşti importate cu regularitate de către statul român. Te puteai duce la orice librărie pentru a obţine abonamentul, iar după o saptămână poştaşul îţi aducea acasă învelită in ţiplă revista favorită. Astfel, majoritatea adulţilor români trecuţi de 40 de ani astăzi pot alcătui liste interminabile cu eroii care le-au populat imaginaţia copilăriei: Pif, cowboyul L’Apache, Arthur, Léo şi Placid, Rahan şi prietenii săi din lumea preistorică, Corto Maltese, corabiile şi camarazii săi piraţi, Fanfan-La-Tulipe, Nadine Hodja, Le Grelé 7-13 sau Mr. Justice.

Retrospectiv, aceste benzi desenate nefiind traduse în română au însemnat pentru copiii “Epocii de aur” comuniste primul contact cu limba franceză. Cum era posibil acest lucru? De ce statul român permitea existenţa pe piaţă a unor concurenţi puternici pentru producţia autohonă de BD-uri? Scriitorul Ion Manolescu rezumă pildele degajate de aceste benzi desenate „Morala era de natură socialistă şi se regăsea mai ales în BD-ul realist.

Cum Pif-urile apăreau sub tutela Partidului Comunist Francez, o minimă implicare ideologică a scenariului trebuia să existe. Aşa încât eroii mai „derapau”, din când în când. Le Grelé 7-13 (modelul Pistruiatului de la noi) era un maquisard entuziast, înzestrat cu fizionomie şi discurs bolşevic; discursurile sale patriotice terorizau companii întregi ale armatei htileriste.

Dr. Justice făcea apologia eticii şi echităţii socialiste la congrese de medicină desfăşurate în statele occidentale „putrede” (cu precădere SUA); lucrul acesta nu-l împiedica să zboare cu ultimul Boeing 747 la business class, unde se răcorea cu un whisky fin capitalist.” 

Mai mult, prezenţa benzilor desenate străine în România era rezultatul colaborării dintre PCR şi PCF, Pif-ul fiind revista de casă a comuniştilor francezi. Astfel, continuă Manolescu „micile noastre libertăţi „capitaliste” aveau un certificat de garanţie socialist. Noroc că socialismul francez nu semăna deloc cu cel autohton”.

În acelaşi spirit, „egalitarismul preistoric al lui Rahan ilustra un fel de protocronism socialist, în variantă franceză. „Fiul Epocii de Piatră” descoperea totul avant la lettre (de la burghiu, la panourile solare) şi, într-un puseu colectivist, democratic şi, desigur, progresist, îşi împărtăşea descoperirile cu oricine îi ieşea în cale: în general, hoarde barbare şi ostile, tocmai bune să fie civilizate prin puterea cuvântului.” Pe scurt, de la eroii BD-urilor la Marele Conducator al Republicii Socialiste nu mai era decât un pas imaginar.