Joi, 21 mai 2009, ora 16.20. Suntem în Gara de Nord a unei capitale de ţară membră a Uniunii Europene.
Mai sunt douăzeci şi cinci de minute până la plecarea trenului rapid 346 de la Bucureşti la Viena. Peronul plin de crăpături şi denivelări, pe care zburdă ambalaje şi mucuri, e deja aglomerat. Oamenii încep să-şi lungească gâturile spre depou, sperând că mişcările lor vor atrage trenul. Dar 346 nu se grăbeşte. Pe linia de alături se coace răbdător personalul 8123, cu destinaţia Ciulniţa. Câţiva imprudenţi urcă, dar coboară iute după un minut, alungaţi de o duhoare de hoit. Se decid să rămână pe peron până în secunda plecării. Între timp, nici o veste de la 346. Pasagerii sunt tot mai mulţi şi tot mai nedumeriţi. Familii cu copii, bătrâni însoţiţi de nepoţi amabili, o echipă de handbal, mai multe grupuri de elevi, un prezentator TV de revistă a presei (Radu Cazan, pare-mi-se), câţiva străini cu un aer perplex etc.
La 16.45, ora plecării, nimic. Nu numai că trenul nu apare, dar din difuzoare nu se aude nicio explicaţie. Despre scuze e caraghios să pomenesc - n-am uitat unde mă aflu. De pe linia vecină, personalul de Ciulniţa se pune în mişcare scârţâind agonizant, ca un şarpe metalic silit să se târască într-un peisaj ostil. Doi-trei navetişti ne privesc cu un fel de mândrie spontană. „V-am avut, bibicilor, până vine hărăbaia voastră, noi suntem la Lehliu.” Pe peronul unde 346 e aşteptat ca o divinitate salvatoare, cinci mucaliţi se mobilizează şi încep să scandeze „Hai Rapidul, hai Rapiduleţul!”, în ideea că 346 ar putea să-i audă şi să se ruşineze. Pe lângă noi trece un ceferist vernisat de propria burtă, însoţit de un miros cauzator de deviaţie de sept. Cineva îl întreabă despre soarta trenului şi se alege cu un ridicat din umeri indiferent. E o zi frumoasă de mai. N-a plouat, n-a fost furtună, n-au existat impedimente meteo. Şi totuşi, 346 reuşeşte să întârzie încă înainte de-a pleca.
Trenul apare totuşi, la opt minute după ce ar fi trebuit să iasă din gară. Evident, plecarea e decalată cu douăzeci de minute. Ajuns în compartiment, fac tot felul de comparaţii inutile. Îmi amintesc că, în urmă cu doi ani, pe un peron din Salzburg, o voce feminină anunţase o întârziere de trei minute a unui expres care venea din altă ţară, neuitând să-şi ceară iertare în numele companiei austriece OBB, deşi nu avea vreo vină. Îmi mai amintesc de ştirea care făcuse vâlvă cu mulţi ani în urmă, când purtătorul de cuvânt al societăţii feroviare japoneze, cu un facies care parcă prefaţa un sepukku, se declarase decepţionat de cele cinci minute întârziere acumulate de toate trenurile din ţară pe durata unui an. Mă uit pe geam, constat că viteza de deplasare a lui 346 face din termenul „rapid” în cel mai bun caz o poreclă şi mă gândesc la un vagon de clasa a doua dintr-un intercity Viena-Linz în care mă aflasem cândva în 2008, cu afişaj electronic al orei, vitezei de deplasare (200 km/oră), temperaturii şi proximului loc de staţionare.
Obosit de toate aceste comparaţii în care ieşim în dezavantaj, fac un drum la vagonul restaurant, ca să cumpăr cafea şi apă minerală. Aştept manierat ca vechilul restaurantului să termine de citit un articol din „Libertatea”. Într-un târziu, mă vede şi-mi aruncă a lehamite: „Ia zi, tată”. Îl privesc fix şi, cu un glas traversat de emoţie filială, îi spun: „Tată”. Omul se redresează şifonat: „Mda, spuneţi”. Iar eu înţeleg încă o dată cât de inspirat a fost cel care a compus, cu peste douăzeci şi cinci de ani în urmă, şlagărul socialist „În lume nu-s mai multe Românii”.
Recomandările noastre
