Povestea veteranului Dumitru Georgescu începe în 1944 şi se termină în 1949, când ofiţerii reacţionari sunt repatriaţi.

În lumina scânteietoare a amintirilor sale, Dumitru Georgescu nu poate să înţeleagă cum timpul i-a smuls de pe cap chipiul uşurel de locotenent şi i-a îndesat la loc o coroană greoaie, de pensionar nonagenar. La fel cum, oricât de mângâietoare ar fi amintirile sale, nu pricepe taina prin care, între luna iunie a anului 1940 şi vara lui 2008, a răsărit în mijloc o jumătate de veac cât un munte de gheaţă, ce n-ar putea fi sfărâmat nici măcar în uriaşul său cazan acvatubular, notabilă invenţie a Republicii Socialiste din anii ’60.

Câteodată, Titi Georgescu, născut în 1917, simte aievea cum din bărbatul de altădată n-a mai rămas decât o jucărie cu poveşti, pe care timpul o plimbă de colocolo, ba în trecut, în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, ba în viitor, unde toate aceste frământări ale sale nu-şi mai găsesc rostul.

Căzut într-o noapte de Paşte

De fiecare dată, totul începe în noaptea de 28 spre 29 iunie a anului 1940, când locotenentul de 23 de ani de la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte se trezeşte înaintat la grad de ofiţer şi trimis în Regimentul 9 Roşiori Regina Elena, în retragere din Basarabia. Apucă să trimită o scrisoare acasă şi uită pentru totdeauna visul de a studia aparatura radio, în Germania.

Aude apoi, pe 22 iunie 1941, ordinul „Soldaţi, treceţi Prutul!“, care îl împinge până dincolo de Nistru. Ajunge la Bug şi este rănit la picior, într-un atac de baionetă. Se reface prin spitalele din Bucureşti şi revine pe front, la Caucaz, de unde regimentul lui se retrage la Anapa, pe malul Mării Negre, apoi în Crimeea. Se face toamnă, în 1943, iar ruşii blochează istmul Perekop. Peninsula rămâne izolată, de nu mai intră acolo nici cerul, nici păsările lui. Trupele româneşti şi germane păzesc acum strâmtoarea Kerci de debarcările dinspre peninsula Taman, unde ruşii reuşesc în cele din urmă să pătrundă.

„Cad prizonier lângă oraşul Kerci, unde păzeam litoralul. Sunt comandant de escadron, în ariergarda regimentului. În satul Marfovka ne ajung ruşii, prăpădesc vreo două tancuri, dar degeaba. În sâmbăta de Paşte, în 1944, la 27 de ani, cad prizonier.“

De la Gingiskoi, spre Armavir şi Oranki

Din lagăr în lagăr, tânărul ofiţer ajunge la Gingiskoi, unde stă până în iunie, când ofiţerii români sunt trimişi la Armavir, la poalele munţilor biblici, Ararat şi Elbrus.

„Acolo e Valea Vânturilor. Dimineaţa nu apuci să te speli pe faţă, că vânturile îţi iau apa, aşa de tare suflă! Acolo ne prinde, la 23 august, armistiţiul nostru. Credem că, dacă suntem fraţi de arme cu ruşii, ne trimit acasă. Ne duc în alt lagăr, la Oranki (n.r. - Oransk), în fosta gubernie Nijni Novgorod, la 400 de kilometri de Moscova, pe lângă Cercul Polar european. Când se sfârşeşte războiul, încep să vină prizonierii nemţi, oameni la 1,80 de metri, de 33 de kilograme. Scheleţi, săracii! Când îi aduc, îi bagă direct la duşuri, câte 80 de inşi. O formalitate! De acolo mai ies cel mult zece. Pe noi nu ne urăsc ca pe nemţi.“

La jug, în coloana de fildeş

Spre lagărul de prizonieri din armatele antisovietice, în iarna anului 1942, se făcuse cărare de trupuri îngheţate, rămase de la bătălia din noiembrie, de la Cotul Donului. Titi Georgescu nu prinde vremurile acelea, dar prietenii care îi povestesc grozăviile de atunci îl fac să resimtă totul de parcă i se întâmplă lui însuşi. Din ’44 până în ’49, nici el n-o duce tocmai bine.

Primeşte la masă tărâţe fierte, „îndulcite“ cu un gram de untură pe zi, câte jumătate de litru de ciorbă şi câte un sfert de litru de caşă, o mămăligă moale, ca pentru copii. Prizonierii taie lemne, cât e ziua de lungă, după care le cară cu spinarea. Apoi, comandantului lagărului îi vine o idee: să facă sănii, cu talpa groasă şi oişte. Rândurile de sănii încărcate cu mesteceni, trase de prizonieri, zeci de kilometri, par de la depărtare coloane de fildeş africane, în drumul lor chinuit spre vapor.

Plecarea din Gulagul Stalinist

Aşa trec, de fiecare dată, cinci ani până ca trupele de ofiţeri reacţionari să fie repatriate. Nici în visul cel mai urât Dumitru Georgescu nu semnează declaraţia de adeziune politică faţă de Uniunea Sovietică. În Joia Mare din ’49, la plecare, ofiţerul numără pe pantalonii lui treizeci de petice, cusute cu un ac făcut din sârma de alamă a telefoanelor de campanie. Când ruşii îi îmbracă să îi trimită acasă, capătă fiecare ba un veston german, ba pantaloni româneşti ori finlandezi.

„Cred că ne mută, dar când văd că ne gătesc aşa, că ne spală şi că ne dau haine, ştiu că ne trimit acasă.“ Titi Georgescu mai are cizmele cu care căzuse prizonier. „În rest, sunt îmbrăcat ca un neamţ. Ruşii ne ţin o cuvântare, ne vorbesc cu «domnilor». Ne roagă numai să nu rămânem în gară şi să pierdem trenul. Seara ajungem la vagoane. Lipseşte însă locomotiva - se îmbătaseră ruşii de Ziua Muncii. Paştele mă prinde tot prizonier.“

În lagărul de la Orkani mai rămân câteva sute de „voluntari“ români şi spaniolii civili, care luptaseră de partea comuniştilor, între anii 1936-1939. Printre loturile de prizonieri care se pregătesc de plecare, se plimbă Regina, fetiţa unui spaniol şi a unei nemţoaice, cu traista de gât. „Unde te duci, Regina?“, o întreabă, şi fetiţa, veşnic la vârsta luminoasă de 4 ani, răspunde, mereu la fel: „Mă duc să-mi câştig pâinea“. Apoi, Dumitru Georgescu îşi aminteşte că a trecut de 90 de ani şi nu ştie ce ar mai fi de adăugat.

CARIERĂ. A fost 40 de ani inginer la Uzina „Vulcan“ "Când se sfârşeşte războiul, încep să vină prizonierii nemţi, oameni la 1,80 de metri, de 33 de kilograme. Când îi aduc, îi bagă direct la duşuri, câte 80 de inşi.", Dumitru Georgescu, veteran de război

SUPRAVIEŢUITORUL

„Mama îmi făcuse deja parastas“

Când românii ajung la Bucureşti, lumea se uită la ei ca la urs. Bucureştenii se învăţaseră şi cu ruşii, şi cu comuniş tii. „Se întreabă lumea în tramvai de unde am ieşit şi noi, nemţi, în ’49!“. Cu o mie de lei în buzunar, păstraţi cu bănuiala că nu va mai găsi mare lucru acasă, Titi Georgescu porneşte cu tramvaiul nr. 15 spre o mătuşă, tanti Măriuţa, la care are să mănânce pentru prima dată, după zece ani, cozonac cu lapte. „Apoi mă duc la gară. Când ajung la Podul Ţigăniei, în Câmpulung, trimit un camarad cu rucsacul meu înainte, să nu se sperie mama când m-o vedea. Aflase că trăiesc, după ce, în ’44, îmi făcuse parastasele. Plec de acasă la 23 de ani şi mă întorc la 32, pe 12 mai 1949.“

ARMATĂ. Titi Georgescu (al doilea din dreapta) înainte să plece pe front

LA VATRĂ

Acasă, în Republica Socialistă România

În Câmpulung Muscel, de averea familiei s-a ales praful. „Mă întorc din prizonierat doar cu un briceag şi patru perechi de ciorapi împletiţi de mine, cu andrele din sârmă. Ai mei nu mai aveau nimic, nici apă curentă, nici curent electric. Se naţionalizase tot! Un an de zile am reparat aparate de radio, maşini de călcat, pe bani sau pe mâncare. Am zis că eu nu mă bag în simbria comuniştilor!.“ Din Câmpulung a plecat pentru că acolo îl cunoşteau şi pietrele. Ajuns în Bucureşti, în 1950, se căsătoreşte cu Gigi, o fată cu zece ani mai mică decât el. Familiile lor fuseseră prietene de rummy şi poker, dinainte de război.

„În august împlinim 58 de ani de căsnicie. Acuşi fac şi 30 de ani de când am ieşit la pensie. La Uzina «Vulcan» am lucrat 40 de ani. Mai întâi în uzină, după care am fost selectat, împreună cu alţi ingineri, să formăm Institutul de Proiectări Cazane şi Turbine.“ Titi Georgescu a fost inginer termoenergetician şi are un brevet de invenţie pentru primul cazan acvatubular, pentru care a primit, la vremea aceea, 60.000 de lei. De curând, a primit o înştiinţare că averea familiei din Câmpulung Muscel va fi retrocedată. "În august împlinim 58 de ani de căsnicie. Acuşi fac şi 30 de ani de când am ieşit la pensie. La Uzina «Vulcan» am lucrat 40 de ani. Mai întâi în uzină, după care am fost selectat, împreună cu alţi ingineri, să formăm Institutul de Proiectă ri Cazane şi Turbine.", Dumitru Georgescu, veteran de război

1971. Pe străzile din Bucureşti 2008. Înconjurat de amintiri