În dimineaţa zilei de 20 august 1968, visurile câtorva mii de cehi şi slovaci despre libertate şi prosperitate s-au năruit brusc. Erau primii cetăţeni care, treziţi de zgomotul de fier de pe străzile oraşelor şi satelor lor, înţelegeau că "socialismul cu faţă umană" - noul sistem promovat de liderii comunişti de la Praga - avea să sfârşească sub şenilele tancurilor cu stea roşie.

 Primăvara de la Praga lua sfârşit pentru că URSS-ul lui Leonid Brejnev nu putea accepta libertatea de mişcare şi sfârşitul aşa-zisului egalitarism. Invazia de la Praga a constituit însă şi ocazia distanţării lui Ceauşescu de Moscova.

La Moscova, supravieţuirea comunismului prevala în faţa suveranităţii statelor-satelit.

La 12 ani după revolta antisovietică de la Budapesta, mulţi cehoslovaci au înţeles - armatele ţărilor „prietene şi aliate“ le invadaseră ţara pentru a opri Primăvara de la Praga. URSS-ul lui Leonid Brejnev avea o nouă doctrină în politica faţă de ţările satelite - supravieţuirea comunismului şi, prin el, menţinerea controlului Moscovei în ţările socialiste prevala în faţa suveranităţii statelor.

„Ameninţarea“ condeielor

„Pericolul“ care în august 1968 a mobilizat 400.000 de militari şi 6.300 de tancuri din URSS, Bulgaria, Polonia, Ungaria şi Republica Democrată Germană începuse să se materialize încă de la începutul anilor ’60 în Cehoslovacia. Pe fondul declinului economic, oameni cu condei ca Milan Kundera, Ludvik Vaculik sau Ivan Pavel Kohout cereau să scrie fără indicaţii politice, într-o Cehoslovacie care, după revelaţia liderului URSS Nichita Hruşciov, tocmai atinsese socialismul şi căuta să accelereze destalinizarea întârziată, sub conducerea nepopularului lider comunist Antonin Novotny.

În 1967, secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac (KSC) Novotny era tot mai contestat. Partidul nu-l mai voia, iar liderul la Moscova, Leonid Brejnev, acceptă în decembrie necesitatea unei schimbări. Pe 5 ianuarie 1967, postul de lider politic al Cehoslovaciei revine prim-secretarului aripii regionale din Slovacia a KSC - Alexander Dubcek. Două luni şi jumătate mai târziu, Novotny pierde şi postul de preşedinte al ţării, fiind înlocuit de Ludvik Svoboda.

Schimbarea

Moscova spera că schimbarea de cadre şi câteva mici ajustări aveau să readucă liniştea de care avea nevoie construcţia societăţii comuniste şi confruntarea cu Vestul capitalist. Însă Dubcek avea alte planuri, iar Svoboda le-a acceptat. În februarie, la aniversarea a 20 de ani de la instaurarea comunismului în Cehoslovacia, Dubcek anunţă într-un discurs rămas în istorie schimbarea - socialismul avea să ia „o faţă umană“, să ţină cont de toţi membrii societăţii, de diferenţele dintre ei şi de „tradiţia democratică istorică a Cehosloviciei“. Partidul rămânea organul politic diriguitor, însă Praga vestea sfârşitul egalitarismului, al centralismului, al economiei planificate şi introducerea libertăţilor de expresie de asociere şi mişcare.

În aprilie, Dubcek anunţă Programul de Acţiune, care pe lângă liberalizarea parţială a economiei viza şi deschiderea treptată a societăţii în următorii zece ani. Programul viza şi crearea unui stat federal compus din Cehia şi Slovacia. Numai atât a supravieţ uit din el.

Prea mult pentru URSS

Introducerea graduală a acestor măsuri s-a dovedit însă imposibilă. Numai o lună mai târziu, cenzura este abolită, iar jurnalistul şi scriitorul Ludvik Vakulik publică manifestul „Două mii de cuvinte“, în care denunţa aripa conservatoare a KSC, influenţa URSS şi cerea oamenilor de rând să treacă ei înşişi la aplicarea reformelor atât de promiţătoare. Din ce în ce mai multe voci încep să critice deschis radicalii din KSC şi influenţa sovietică, iar pe scena politică începe să se contureze reapariţia Partidului Social-Democrat.

Era prea mult pentru URSS. Întâlnirea de la Cierna nad Tisou, din iulie, în care Brejnev cere temperarea reformelor, este urmată pe 3 august de Declaraţia de la Bratislava, în care liderii cehoslovaci promit să reinstaureze controlul asupra presei şi să lupte împotriva forţelor „antisocialiste“. Convingătorul Brejnev îşi expusese doctrina.

Dubcek şi ceilalţi membri ai prezidiului KSC nu vor reuşi să-şi ducă la bun sfârşit promisiunile. Antireformiştii au trimis la Moscova un mesaj în care cereau intervenţia armată, iar pe 18 august 1968 primele trupe speciale sovietice sunt paraşutate deasupra Pragăi pentru a prelua controlul asupra aeroportului. Pe 21 august, Primăvara de la Praga luase sfârşit.

LUPTĂ INEGALĂ CU SPECTATORI OCCIDENTALI

Cu mâinile goale împotriva tancurilor

Invazia Pactului de la Varşovia nu a întâmpinat o opoziţie armată din partea Cehoslovaciei şi nici o reacţie decisivă la nivel internaţional. Urmând deja tradiţia cehă de după 1620, de a nu opune rezistenţă la invaziile străine, Alexander Dubcek ceruse armatei şi poporului să nu riposteze. Sute de mii de civili aleg însă să manifesteze paşnic împotriva invadatorilor. Peste 100 de oameni sunt ucişi. Alte până la 400.000 aleg calea emigrării, 70.000 numai în primele zile de după invazie.

Protestele nu contenesc nici în 1969. În 16 ianuarie, studentul Jan Palach se sinucide prin autoincendiere în Piaţa Venceslas din Praga, exemplul său fiind urmat de Jan Zajic şi Evzen Plocek. În martie, jumătate de milion de oameni protestează din nou împotriva invadatorilor şi circa 20 de garnizoane sovietice sunt atacate.

În plan extern, Occidentul se limitează doar la condamnarea verbală a intervenţiei. În blocul comunist, România şi Albania sunt singurele ţări care denunţă acţiunea Moscovei.

ALTE VREMURI, ACELEAŞI TACTICI

Acţiunea din Georgia aminteşte de invazia din Cehoslovacia

Trupele şi tancurile ruseşti care au invadat teritoriul Georgiei acum aproape două săptămâni au trezit cehilor şi slovacilor amintiri legate de invazia sovietică din 1968, care a zdrobit „Primăvara de la Praga“, relatează Reuters. Invazia, care a avut loc în urmă cu 40 de ani, a readus Cehoslovacia în rândul statelor cu un regim comunist radical, unde a rămas până la Revoluţia de catifea din 1989.

Cetăţenii cehi consideră că există o similitudine cu evenimentele ai căror martori au fost în august 1968. Ceea ce este asemănător, spun cei care au trăit evenimentele de la Praga, este mesajul clar transmis de Moscova potrivit căruia Rusia nu va accepta o schimbare politică dramatică în această ţară pe care o consideră în sfera ei de influenţă.

„A fost o mare lovitură pentru noi şi a schimbat totul. Dacă nu erau ruşii, viaţa noastră ar fi fost cu totul diferită“, declară Vera Maciutova, în vârstă de 61 de ani. „Şi în Georgia este, practic, la fel. Invadează altă ţară“, a adăugat ea.

În urmă cu 40 de ani, Moscova îşi justifica intervenţia militară drept „un ajutor frăţesc“ acordat Cehoslovaciei. În Georgia, Rusia a explicat că a trebuit să intervină pentru a-i ajuta pe cetăţenii ruşi, atacaţi pe teritoriul Osetiei de Sud.

„Aceşti ruşi luptă, luptă şi luptă şi nu ascultă vocea raţiunii“, este de părere Vera Sekerkova, în vârstă de 64 de ani, care îşi aminteşte cum regimul rus a interzis casei de editură la care lucra să mai editeze material „contrarevoluţionar“.

FAŢĂ ÎN FAŢĂ. Cehoslovacii, înconjurând tancurile sovietice în faţa Radioului din Praga, în prima zi a invaziei

CRONOLOGIE

Tabloul unei invazii

> Invazia trupelor sovietice a fost precedată de „Primăvara de la Praga“, un pachet de măsuri de reformă demarate în ianuarie 1968, când slovacul Aleksandr Dubcek a preluat conducerea Partidului Comunist.

> În seara zilei de 20 august 1968, armata sovietică şi trupe poloneze, ungare, bulgăreşti şi est-germane au traversat graniţa Cehoslovaciei.

> Liderii de la Praga au ordonat armatei să nu opună rezistenţă. Mulţi civili însă au protestat în stradă şi au ridicat baricade.

> Cel puţin 108 persoane au murit, iar alte 500 au fost rănite în urma acestor proteste.

> Preşedintele Ludvik Svoboda şi liderul Partidului Comunist Cehoslovac, Aleksandr Dubcek, au fost duşi la Moscova, unde au fost siliţi să semneze „Protocolul de la Moscova“, un document care autoriza mobilizarea „temporară“ a armatei sovietice în Cehoslovacia. Trupele sovietice au părăsit ţara 23 de ani mai târziu.

APĂRARE. Tinerii praghezi pun pe foc literatura propagandistă aruncată din elicoptere de trupele invadatoare sovietice INDEPENDENŢĂ

De la Balconul CC al PCR, Ceauşescu anunţa ruptura de Moscova

În noaptea de 20/21 august 1969, 2.000 de tancuri sovietice şi 200.000 de trupe, majoritatea sovietice, dar asistate de militari din Bulgaria, Polonia, Ungaria şi RDG, au invadat Cehoslovacia pentru a pune capăt refomelor democratice iniţiate de autorităţile de la Praga. România şi Albania au fost singurele ţări din Pactul de la Varşovia care nu au trimis trupe alături de ruşi. Astfel, România îşi proclama, în termenii de atunci, independenţa în raport cu conducerea de la Moscova, după ce, în 1964, printr-o cunoscută declaraţie, Bucureştiul semnala neutralitatea în disputa dintre liderii de atunci ai comunismului.

Fluturaşi în româneşte la Praga

Evenimentele de la Praga i-au luat prin surprindere pe liderii comunişti de la Bucureşti. Asta cu toate că Ceauşescu fusese într-o vizită „de lucru“, la Praga, la 15 august 1968, cu doar câteva zile înainte de invazie, şi la doar câteva zile după ce Iosip Broz Tito, liderul iugoslav, făcuse acelaşi gest. Serviciile de informaţii militare l-au informat pe Ceauşescu că la graniţa României au fost semnalate importante contingente de trupe sovietice şi bulgare. Fostul ambasador rus la Washington Anatoli Dobranin susţine în memoriile sale că, pe 23 august 1968, ar fi fost întrebat de către Dean Rusk, secretarul de stat al SUA, dacă urmează şi România. Americanii primisera informaţii potrivit cărora au loc mişcări de trupe la frontiera României şi circulau zvonuri că Uniunea Sovietică va invada România şi că face schimbări pentru înlocuirea lui Nicolae Ceauşescu din postul de secretar general al Partidului. La 28 august, în cursul unei noi întrevederi, Rusk i-a comunicat lui Dobranin că guvernul american avea informaţii despre concentră rile de trupe sovietice la frontiera cu România precum şi alte indicii despre o invazie iminentă. În urma acestui avertisment, la 31 august, Dobranin i-a comunicat lui Rusk că informaţiile privind intenţiile URSS de a invada România erau lipsite de temei. Panica lui Ceuşescu care era îngrozit că ruşii i-ar putea pregăti ceva asemănător a sporit când ambasada de la Praga a anunţat că, în capitala Cehoslovaciei, fuseseră răspândiţi de către sovietici fluturaşi în limba română prin care populaţia era îndemnată la calm.

Dacă s-a urmărit un efect psihologic sau a fost efectiv o gafă, rămâne să ne lămurească arhivele deocamdată impenetrabile ale Kremlinului. În România au apărut imediat după 1968 broşuri în care cetăţenii erau învăţaţi cum să se comporte în cazul unui atac extern, iar Ministerul Apărării Naţionale va înfiinţa primul nucleu de luptă psihologică. Mai mult, la 27-28 decembrie, în sesiunea Marii Adunări Naţionale se adopta Legea privind organizarea apărării naţionale a României.

Apogeul lui Ceauşescu: „O zi a ruşinii“

Nicolae Ceauşescu a decis să condamne invazia din Cehoslovacia în cadrul unui miting popular, în Piaţa Palatului, la 21 august 1968, care i-a adus un imens sprijin popular şi un mare prestigiu internaţional.

Fostul lider comunist de la Bucureşti i-a înflăcărat pe români şi şi-a atras admiraţia Occidentului printr-un virulent discurs antisovietic rostit în balconul fostului Comitet Central al PCR, care i-a creat statutul de „rebel“ al Pactului de la Varşovia. „Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea din Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea revoluţionară. Nu există nici o justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie şi numai o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc. (...) Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului“, a declarat atunci, într-o cuvântare îndrăzneaţă Nicolae Ceauşescu, de la Balconul Comitetului Central al PCR. După această declaraţie, mai mulţi intelectuali de frunte s-au înscris în PCR. Drumul României începea să fie altul, iar peste un an, în august 1969, la Bucureşti sosea preşedintele Statelor Unite, Richard Nixon. (Florian Bichir)

RELAŢII. „Tradiţionala prietenie“ româno-sovietică s-a răcit în 1968, când Ceauşescu l-a înfruntat pe Brejnev