Orice politician intrat în campania prezidențială participă la acest joc al arătatului mușchilor. Joacă în piesa pe care cred că vor să o vadă alegătorii. Premierul- candidat nu avea cum să fie o excepție. S-a plimbat cu F-16, a anunțat că-și mută biroul la MApN, imaginân­du-și că este un gest de „comandant suprem al forțelor armate care se respectă”, a anunțat marțial că a preluat frâiele țării, pentru că, vezi Doamne, președintele se plimbă prin țară pentru a face campanie electorală PMP.

Unii reușesc să fie convingători, apelând la strategii inteligente. Altfel spus, își arată mușchii cu grație. Alții sunt mai grobieni. Politic. Din fericire, sau din păcate pentru el, Victor Ponta nu trebuie să aibă o strategie prea elaborată în a-și convinge electoratul că e pregătit pentru a fi președinte. Nu trebuie să aprofundeze prea mult mecanismele instituționale, nu trăiește cu teama că greșelile sale ar putea fi descoperite. Alegătorii săi nu sunt foarte subtili. Nu sunt familiarizați cu gafele diplomatice, pentru a-l sancționa. Pentru a arăta că este suficient de bărbat pentru funcția supremă în stat, Victor Ponta nu trebuie decât să recurgă la gesturi superficiale, să-i tragă niște smetii geopolitice președintelui actual, să facă niște aluzii porcoase la adresa lui Băsescu sau a protejatelor sale în politică. După ce se vor fi convins că premierul „e băiat de băiat”, alegătorii săi de sex masculin vor râgâi satisfăcuți, iar nevestele lor vor schimba canalul, vor abandona pentru moment Antena 3 pentru telenovela favorită. „Ai, Dottore, que tonteria…”  

Problema este că jocul lui Victor Ponta cu tănculețele și soldățeii a trecut o graniță sensibilă. Linia roșie și subțire care separă chestiunile ce pot fi folosite de politruci într-o campanie electorală și siguranța națională a României. Să-i spui vicepremierului rus Dmitri Rogozin că trimiți avioane de vânătoare, dacă intră în spațiul aerian românesc, înseamnă a-i oferi dovezi că afirmația despre survolul României la bordul unui bombardier poate nu a fost tocmai exagerată. Când premierul solicită convocarea de urgență a CSAT, pentru că a aflat, în sfârșit, cât de gravă este situația din Ucraina, avem o problemă, pentru că inflamează gratuit o situație și așa tensionată în regiune. Un CSAT reunit de urgență indică existența unei urgențe. Chiar dacă Ponta a ratat știrea, CSAT a analizat situația din Ucraina. Mai demult. Când Rusia a invadat Crimeea. S-a întâmplat ceva între timp care să amenințe siguranța națională a României? A făcut Rusia vreun gest care periclitează integritatea teritorială a României? Nu. De ce să fie atunci nevoie de convocarea CSAT de urgență? Simplu, simplist, chiar: pentru că Victor Ponta vrea să demonstreze că a ajuns șeful lui Traian Băsescu în materie de politică externă și securitate națională.

Pentru că nu putea da curs unei aberații, și nici n-a vrut să-l ostilizeze pe premier, ca să nu-l încurajeze să insiste, președintele l-a chemat pe șeful Guvernului la consultări pe tema crizei ucrainene. În plan intern, Ponta și-a atins astfel scopul: „Uite domne’ că (sic!) contează. Dacă și Băsescu l-a chemat să se sfătuiască cu el…E bun, domne’” și-or fi zis în barbă alegătorii săi. Aiurea.
Președintele l-a chemat, probabil, și  pentru a-i atrage atenția că riscă să facă greșeli majore. Noroc că partenerii strategici ai României continuă să comunice doar cu Palatul Cotroceni. Știu cine-i șeful, oricât s-ar făli Ponta că l-a detronat. La drept vorbind, Victor Ponta nu are anvergura necesară pentru a tulbura apele, pentru a afecta relația cu aceștia, sau pentru a le face greutăți în gestionarea situației din regiune. Am discutat recent cu un oficial american, care-mi spunea că, de când cu criza din Ucraina, SUA au probleme mult mai mari cu țări din proximitatea noastră. „Drama românească”, cum a numit el ironic bâlciul autohton, este o preocupare minoră.

Singura problemă ar fi că gâlceava premierului cu președintele, provocată și alimentată de primul,  transmite în exterior imaginea unei țări ușor debusolate la vârf, cu politicieni care preferă să-și satisfacă interesele electorale meschine decât să servească interesul național.  Acest lucru ne scoate de pe lista țărilor care pot juca diplomatic în regiune. Pentru că politicienii săi își scuipă semințe-n cap, România este nevoită să rămână în tribune. Din păcate, premierul plagiază și în materie de politică externă. În tentativa de a avea o prestație conformă cu originalul, nu reușește să facă decât un joc de proastă factură. Așa cum este orice copie grosolană a unei lucrări originale.