Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Purtată de vântul istoriei: e austriacă din Ardeal, a suferit sub comunism, iar ruşii au deportat-o în mină. Nu i-a cerut nimeni iertare.
Ileana Paulina Geller are acum 87 de ani. Locuieşte în Călan, într-un apartament mic, de două camere împreună cu o nepoată. Se trage dintr-o familie de austrieci stabiliţi la Călan la începutul secolului XX. În baza legii 221 din 2009 s-a adresat instanţei solicitând despăgubiri pentru cei cinci ani de tinereţe în care a fost chinuită într-o mină sovietică. Nu a primit nimic şi nici nu mai speră că va primi. Când sănătatea înseamnă ghinion
Tanti Geller se aşează cuminte pe canapeaua din cameră. Nu începe să-şi spună povestea până când nu întreabă: "Dacă tot ei au dat legea, de ce s-au răzgândit? Nu înţeleg!".
"Aveam 20 de ani. Era seara zilei de 15 ianuarie 1945 şi mă întorceam acasă, de la Deva, venind pe jos 30 de kilometri". Acasă jandarmul o aştepta la poartă. Surorile ei fuseseră deja luate şi duse la şcoala din Călan. Sora cea mare, Elisabeta, a scăpat de deportare pentru că medicii spuneau că nu este îndeajuns de sănătoasă pentru muncile grele la care ar fi urmat să fie supusă. Ileana şi sora ei mai mică, Margareta, n-au avut acelaşi noroc. Erau perfect sănătoase. Trei zile au stat în "închisoarea" încropită chiar în şcoală.
Chipul femeii se înăspreşte vizibil. "În vagonul ăla de marfă ne-au băgat ca pe heringi în conservă. Am tot mers vreo două săptămâni. Când mai murea câte unul, îl puneau într-o pătură, îl legănau de trei ori şi-l aruncau din mersul trenului. Asta era înmormântarea lor. Doi tineri, frate şi soră, au fost primii care au murit şi aruncaţi în zăpadă", povesteşte bătrâna, iar groaza-i pune stăpânire pe riduri. Îşi aduce aminte şi cum au improvizat o toaletă tăind podeaua vagonului şi punând pe gaura respectivă o găleată întoarsă cu gura în jos, al cărei fund l-au scos. 9 vagoane, pentru o linguriţă de zahăr
"Abia când am ajuns la Odessa ne-au dat voie să ne dăm jos din tren. Eram plini de păduchi. Eram într-un hal de nu ne mai cunoşteam între noi. Acolo ne-au dat câte o găleată de apă să ne spălăm. Am mai mers încă o săptămână până să ajungem la Donbass. Era zăpada până la brâu, iar noi eram îngheţaţi, murdari şi flămânzi...".
Odată ajunse în oraşul din actuala Ucraină, cele două surori Rorigh au fost puse la munci grele. "Am spart betoane cu târnăcopul, până să ajung să lucrez în subteran. Aveam băşici cu sânge în palme. Nu pot însă să-l uit pe inginerul Markovici care-mi spunea că-s roşie-n obraji şi mă-ntreba: «A fost bun săpunul pe care l-a făcut taică-tău din ruşi?». Degeaba-i spuneam că tata a luptat în armata română şi că era rănit prin Cehoslovacia".
Ileana Geller a coborât în subteran, pentru un supliment de mâncare. Cine îndeplinea norma de nouă vagoane umplute în opt ore primea o bucăţică de carne "ca un fel de slănină" şi o linguriţă de zahăr.
Două săptămâni i-au dus cu un vagon de marfă, iar pe cei morţi îi aruncau din mers. Compensaţiile promise s-au anulat
Se spălau cu zăpadă
Mâncare primeau în bătaie de joc: o supă de varză, două linguri de arpacaş necurăţat, din când în când câte o bucată de peşte şi "doar la zile mari, o omletă dintr-un fel de praf de ouă". Chinurile erau groaznice: "Ieşeam din mină şi ne frecam cu zăpadă pe faţă. Hainele ne erau ude. Intram în apă, în galerii, şi până la brâu. Când ieşeam afară, la minus 30-38 de grade, trebuia să mergem aşa, cum eram, pe jos, printr-o zăpadă până la brâu, patru kilometri, până la barăci". Auschwitz fără "duşuri" cu gaze: jumătate din români au murit
Lagărul era, de fapt, un iad. Bătrâna povesteşte că zilnic mureau câte 10-15 deţinuţi din lagăr. "Îi luau, îi dezbrăcau de haine şi-i aruncau într-un beci, după care, îi îngropau câte patru sau cinci într-o singură groapă. Era un pământ argilos şi nu săpau gropile adânci, aşa că de la fiecare groapă mai zăreai câte o mână, câte un picior ieşind de sub pământ. Numai din Călan am fost plecat atunci vreo 170 de bărbaţi şi femei. Nu cred că ne-am întors pe jumătate câţi am plecat. Eu am ţinut doar evidenţa femeilor. Vreo 25 au mai venit acasă, cu tot cu mine şi cu soră-mea. Singura diferenţă dintre noi şi cei de la Auschwitz este că pe noi nu ne-au gazat."
Trei ani Ileana şi Margareta au fost despărţite. Cea mică fusese transferată la un colhoz, la vreo 70 de kilometri distanţă. "Am trecut una pe lângă alta şi nu ne-am cunoscut. Cu greu ne-am mai dat seama una de cealaltă, în aşa hal arătam amândouă. Ne injectaseră să nu mai avem menstruaţie. Noaptea, umblau şobolanii pe tine, te muşcau de faţă, de urechi, de nas".
În ciuda chinurilor greu de descris, Ileana Geller nu a încetat să spere. Învăţase ruseşte şi, din când în când, aborda unul dintre gradaţii din lagăr întrebându-l: "Noi când mergem acasă?". De fiecare dată, gradatul îi cerea o bucată de elastic pe care o apuca de capete şi o întindea sub ochii ei, spunându-i: "În curând dar nu se ştie când". După cinci ani şi trei zile venise şi acea clipă. Toţi supravieÂţuitorii din lagăr şi-au auzit numele strigate, numai Ileana nu. A rămas ultima.
Dosarul său fusese rătăcit. După un alt drum, la fel de chinuitor, cu trenul, cele două au ajuns acasă. Nici părinţii nu le mai puteau deosebi. "Ai mei nu mai aveau nimic: nici prăvălie, nici cai, nici vaci, nici căruţă. A fost greu şi dup-aia să mă angajez. De ce? Păi şi-atunci îmi ziceau unii că eu eram hitleristă. Tata stătuse doi ani într-un spital, rănit în timp ce luptase în armata română, dar eu tot hitleristă eram". Când s-a întors, dispăruse prăvălia părinţilor ca şi caii şi vacile. Comuniştii le-au confiscat tot Plânge cu lacrimi mari pentru fata ei bolnavă
La 25 de ani, Ileana a reuşit, totuşi să se angajeze în comerţ. A muncit până în 1980. A ieşit la pensie. Recunoaşte că nu are un venit mic, comparativ cu ceilalţi de seama ei. Cu tot cu compensaţiile acordate prin decretul-lege din 1990 foştilor deţinuţi politici, ajunge la o pensie de 1.900 de lei.
Banii pe care i-ar vrea de la stat, conform legii 221 din 2009, i-ar folosi pentru copiii şi nepoţii ei. "Fata mea are cancer, săraca şi-aş vrea s-o ajut cât mai mult şi nu pot".
Ileana Geller plânge acum cu lacrimi mari, semn că suferinţa fetei sale o doare mai tare decât cea mai neagră amintire din cei cinci ani petrecuţi în lagărul rusesc. "Şi-apoi, nu înţeleg. Dacă ei au dat o lege, de ce tot iei o anulează? Mi-au respins cererea la Tribunal, şi s-a menţinut decizia la Curtea de Apel. Nu ştiu acum dacă are rost să mergem mai departe cu demersurile".
Are 87 de ani dar n-a uitat niciun detaliu din cei cinci ani de lagăr. Şi-acasă îi spuneau la fel: "Hitlerista!"
"Tatăl meu stătuse doi ani într-un spital din străinătate, rănit în timp ce luptase în armata română, dar eu tot hitleristă eram. De aceea am ajuns în lagărul de muncă." Ileana Geller, deţinută într-un lagăr de muncă sovietic
Situaţie din "Absurdistanul" românesc: le-au dat şi apoi le-au luat
Peste 15.000 de români au sperat multă vreme că vor primi compensaţii băneşti pentru suferinţele îndurate în lagărele de muncă sovietice.
Imediat după ce legea 221 din 2009 a intrat în vigoare, solicitările de despăgubiri au început să curgă pe rolurile instanţelor de judecată. Sumele solicitate variau între câteva mii şi câteva sute de mii de euro. Aproape nimeni nu a ajuns însă să încaseze vreun ban.
Legea 221 a fost concepută pe timpul guvernării liberale şi adoptată în 2009 pe vremea guvernării PDL - PSD. În 2010, Guvernul Boc a emis o ordonanţă de urgenţă prin intermediul căreia încerca să limiteze valoarea despăgubirilor la 10.000 de euro pentru fiecare deportat care s-a prezentat în instanţă, 5.000 pentru copiii deportaţilor decedaţi, respectiv 2.500 de euro pentru nepoţi.
În octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţionale atât aliniatul din legea 221/2009 care prevede posibilitatea solicitării de despăgubiri în instanţă, cât şi ordonanţa care limita valoarea despăgubirilor. 15 mii de români aşteaptă compensaţii pentru anii petrecuţi în lagărele sovietice
Recomandările noastre
