Din 1991, aproximativ 15.000 de refugiaţi au obţinut protecţie din partea statului român. Au venit din ţări devastate de război şi sărăcie. Viaţa lor, prietenii,preocupările, speranţele strâng povestea rândurilor următoare.

Sunt de peste tot, dar au o ţintă comună: vor să devină români. Unii au reuşit deja asta, alţii încearcă încă purtaţi de aspiraţia către o viaţă normală. Pe 20 iunie, lumea a celebrat Ziua Mondială a Refugiaţilor, fiind cecul în alb simbolic acordat acestor oameni.

EVZ a stat de vorbă cu câţiva solicitanţi de azil din România pentru a afla cine sunt, dar mai ales cine vor să fie. Inimi congoleze bat româneşte În Congo-Brazzaville, etnicii lor au o reputaţie de „căutători“, oameni anume construiţi pentru a se adapta aproape oriunde, dar mai ales dispuşi să-şi facă singuri destinul. Jean Louis şi Aime, prieteni buni, trăiesc în România de aproape 13 ani şi vor chiar să aplice pentru obţinerea cetăţeniei. Priviţi de la distanţă, anii ’90 strâng pentru cei doi amintiri care amestecă laolaltă teama, nădejdea, greutăţile şi speranţa. Povestea lor ar putea începe cu „a fost odată ca niciodată“, ca în basmele copilăriei cu final previzibil şi fericit. Viaţa însă, în cazul de faţă, bate filmul. Nimic nu a fost uşor, dar parcă totul a meritat.

„Dacă eşti recunoscător pentru puţinul pe care îl ai, Dumnezeu îţi va deschide şi alte uşi“, exclamă cu toată convingerea Aime. Vrea să rămână în România, o spune răspicat, avansând două argumente: obişnuinţa şi recunoştinţa. „Statul român ne-a oferit stabilitate, ceea ce este foarte important. În rest, totul ţine de fiecare individ în parte. Eu îţi dau undiţa, dar tu trebuie să te duci la pescuit“, crede Aime. Jean Louis încearcă să nu rămână mai prejos: „Dacă zici tot timpul «e greu! e greu!», n-o să faci nimic“. Măcar pe jumătate se simt români. „Inima mea bate pentru România, deşi sângele meu este congolez. Când a fost meciul cu Olanda, de exemplu, am simţit durere că am pierdut“, explică Jean Louis. „În astfel de momente ajungem să simţim partea românească ce este în noi“, plusează Aime. Cu mâncarea n-au avut probleme de adaptare, deşi în Congo diversitatea culinară este de neegalat: şapte zile pe săptămână, şapte feluri diferite. Brandul de ţară: sarmaua Ştiu amândoi să gătească şi pun lucrul acesta pe seama educaţiei pe care au primit-o. Povesteşte Jean Louis: „La 10 ani, eu făceam mâncare. Şi astăzi, dacă ajung acasă şi nu găsesc nimic, nu mă cert cu soţia, mă duc la bucătărie şi-mi fac“. Sarmalele sunt în context un deliciu culinar. Vestea lor ajunsese până în Congo, nu este de mirare că unul din primele lucruri pe care eroii noştri l-au făcut când au ajuns în România a fost acela de a degusta celebrele sarmale. Aime şi Jean Louis vorbesc cu o oarecare detaşare despre ce au lăsat în urmă, despre părinţi şi despre viaţa lor din Congo.

„În Biblie avem exemplul lui Avraam. Aşa şi noi, putem să trăim departe de rădăcinile noastre“, precizează Aime. Şi totuşi, nu le-a fost deloc uşor departe de casă. Au muncit mult timp la negru. Jean Louis a fost însă un deschizător de drumuri: „Cred că sunt primul refugiat căruia i s-a făcut carte de muncă. Atunci când am luat-o prima dată, i-am făcut copie şi o arătam tuturor: «Uitaţi, se poate!»“. Astăzi toate acestea sunt departe. Aime lucrează pentru o firmă de asigurări, iar vechiul său prieten pentru o bancă. Microbişti convinşi Dacă este adevărat că orice român se pricepe la fotbal şi la politică, atunci Aime şi Jean Louis sunt deja cetăţenimodel. Aime are o simpatie pentru Rapid, de pe vremea în care formaţia giuleşteană era antrenată de Mircea Lucescu. I-a plăcut omul, i-a plăcut şi locul, cum s-ar zice. Argumentul decisiv a fost însă altul: „Când am citit istoria cluburilor am aflat că Rapid a fost echipa oamenilor simpli. Steaua şi Dinamo au avut puterea, fiind echipe ale ministerelor“. Pus în faţa unei astfel de declaraţii, Jean Louis adoptă un aer uşor superior şi declamă scurt: „Daaaaaaa?! Am fost şi sunt cu Steaua!“. Cu Dan Spătaru în era digitală Îi interesează şi politica, şi ar vrea chiar să voteze. Consideră normal să participe la toate procesele ce implică viitorul comunităţilor în care ei înşişi trăiesc. Jean Louis chiar ne spune în glumă că ar vrea să fie primar în Chitila, acolo unde locuieşte. Aime are aspiraţii mai „cuminţi“: „Viitorul nostru e aici. Mergem la mici, la grătar. Nu ascultăm însă manele. Poate doar muzică lăutărească“.

Prietenul său se sesizează imediat. E înnebunit după Maria Tănase şi Dan Spătaru. „Am aici iPod-ul cu peste 30 de melodii de-ale lui Dan Spătaru. Cel mai mult îmi place «Drumurile noastre»“, anunţă mândru Jean Louis. Ascultă muzica asta peste tot: pe stradă, în maşină, acasă. Invenţiile erei digitale lucrează în ritm de miracole: doi congolezi şi-au unit destinele cu România. SUCCES Dr. Jamal: „Cum am ajuns să iubesc România“ Jamal este un model pentru orice refugiat. A venit în ţară în urmă cu un an din Somalia, un stat condus de bandiţi guvernamentali şi măcinat de conflictele între triburi. Studiase medicina la Moscova, timp de zece ani, cu o bursă. Cum nu bea votcă, i-a fost greu la început cu frigul, care l-a îmbolnăvit. Familia lui a fugit în SUA în 1991, tot din cauza violenţelor. El a sperat că lucrurile se vor ameliora. S-a înşelat. În ţara sa, ca să fii doctor, trebuie să alegi o tabără, iar o astfel de decizie îţi aduce mulţi duşmani din grupurile adversare.

În plin război, medicina este o armă, iar medicul - un partizan. Aşa a plecat. În România a ajuns prin voia sorţii, tot ce căuta era un stat european cu regim de azil stabil unde să poată trăi în pace. Aici se pare că a găsit linişte şi respect.

E cucerit de oameni şi de locuri şi, mai important, e stimat. Vrea să obţină cetăţenia, deja a început să pregătească examenul: „Din moment ce vreau să fiu român, mi se pare normal să ştiu cultura ţării“. A învăţat repede româna, cu tot cu gramatica ei infernală. Se uită la ştiri pentru dicţie şi citeşte pagini din Octavian Paler pentru vocabular.

Ştie şi câteva înjurături de la colegii chirurgi, care, oameni fiind, se mai scapă la nervi. Cum a ajuns să profeseze? Examenul de diferenţă a fost dificil, dar l-a luat, şi acum e rezident în Secţia de chirurgie a Spitalului Municipal. A intrat în ritm. Merge cu metroul şi face gărzi lungi.   Nu prea are timp liber, însă e interesat de politică şi de cultură. EVENIMENT Ziua Mondială a Refugiaţilor Conform statisticilor oficiale, în lume sunt în jur de 40 de milioane de refugiaţi. În realitate, această cifră este mult mai mare, mai ales pentru că, din punct de vedere legal, statutul de refugiat este destul de ambiguu şi variază de la ţară la ţară. În decembrie 2000, Adunarea Generală a ONU a stabilit ca începând cu 2001, pe 20 iunie, toţi aceşti oameni răspândiţi prin lume să celebreze Ziua Internaţională a Refugiaţilor. Sărbătoarea este ocazia lor de a se face auziţi şi văzuţi de cetăţenii ţărilor-gazdă, exact aşa cum sunt. Solidaritatea pentru refugiaţi găseşte suport în mesajele umanitare ale unor vedete ca Angelina Jolie, dar şi în adresa deja cutumiară a Papei. NĂSCUT ÎN URSS Am întâlnit şi transnistreni fericiţi Pe Serghei l-am cunoscut la centrul Pedro Arrupe. Acolo trăieşte el. Are 31 de ani şi este refugiat din Transnistria. Ajuns în România când avea numai 23 de ani, Serghei, o namilă de om cu ochi calzi, a lucrat „la gatere“, undeva în judeţul Vrancea, pentru câţiva ani, până l-au depistat şi a fost expulzat. S-a întors.

Despre trecut nu vrea să vorbească decât în termeni geostrategici. Povesteşte cum a fost cu războiul şi rusificarea populaţiei româneşti din zonă, ce interese are Moscova acolo şi cum s-ar putea rezolva situaţia: „Ne unim cu România şi pierdem Transnistria, asta e. Ăsta e preţul, nu-mi pare rău“. A citit Topîrceanu şi Eminescu A fost şofer în armată înainte să plece, iar pe podul palmei stângi încă păstrează vizibil un tatuaj „de război“. Serghei ştie multe limbi şi încă ar mai învăţa. Ar vrea să aprofundeze germana. Nu se fereşte nici să-i ajute pe alţi refugiaţi să înveţe româna, mai ales că nu e o limbă uşoară. Chiar doctorul Jamal i-a fost învăţăcel. Când vine vorba de studiul limbii, Serghei devine sever. A citit mult Topîrceanu şi Eminescu în liceu, a mai citit Jules Verne şi Soljeniţân, plus poezie rusă. De ceva vreme, Serghei studiază Biblia. Este noua sa pasiune. Ne spune cu regret că părinţii săi, amândoi profesori în Transnistria, sunt ateişti. Aşa au fost vremurile sub ocupaţia sovietică: „Ne-au distrus bisericile şi ne-au interzis să mergem la slujbă“. Îşi doreşte o fată bună El însă este convins de cuvântul Domnului. Îl întrebăm cum se înţelege cu restul refugiaţilor din centru. Aici vechea educaţie socialistă în spirit internaţionalist îi ghidează răspunsul: „Eu sunt născut în URSS, şi pentru noi nu există rivalitate între naţionalităţi, pentru mine nu există ură între oameni“.

Cea mai mare dorinţă a lui Serghei este să găsească o fată bună, să se aşeze la casa lui. Îi plac şi româncele, dar o moldoveancă din Republică având cetăţenie română ar fi senzaţional.