E frumos, da' nu prea şi e din ce în ce mai clar că e multe rebuturi.
Sau că printre noi sunt mai mulţi retarzi decât ne închipuim, care creează atmosfera asta mijto. Pe un forum, la un articol extrem de ştiinţific despre Bosonul Higgs, la comentarii e înjurat şi Băsescu, printre alte opinii. E şi normal, pe cine să înjuri? Pe Higgs? Pe Einstein? Pe bosonul însuşi? Păi, ei ne-au adus în halul în care am ajuns? E logic, e omeneşte. Oamenii n-are ce să mănîncă şi nouă ne arde de ştiinţă şi tehnică. Huo! Nu e clar ce are de gând inflaţia, dar agenţiile astea de rating ar trebui să evalueze şi nivelul de coprolalie al unei ţări. În toate mediile se poate observa cu mare uşurinţă o predilecţie pentru utilizarea abundentă a cuvintelor cu p,m şi f. În ultima vreme, chiar şi cu destul de mult c. Obsesivul Deci a fost demult înlocuit de alte forme conclusive, mai aproape de anatomia umană, deci şi de oameni. Chiar dacă se circulă mai puţin cu trenul în ultima vreme, până şi cei mai puţin iniţiaţi pot recunoaşte în discursul noului cetăţean român acea savoare de neuitat a unui tren de navetişti, care staţionează în câmp. Aşa poţi înţelege mai bine de ce spun unii învăţaţi că limbajul e şi el un organ, la fel ca limba şi multe alte kestii de pe lângă corpul omului. Vezi doamne în hăini masive de blană pe la treceri de pietoni înjurând muţeşte, vezi muncitori, ţărani, intelectuali, politicieni, afacerişti cu dumneaei pe buze, de te întrebi dacă nu cumva "Povestea Poveştilor" a lui Ion Creangă se distribuie în ultima vreme ca supliment la catalogul Ikea şi pliantele Carrefour. Iată o modalitate foarte ieftină şi eficientă de a evita mişcările de protest, grevele, marşurile, revoluţia. Putem să ne înjurăm unii pe alţii, pentru că ştim noi de ce o facem. Pentru că merităm. Şi ce ar fi viaţa fără acest condiment natural şi accesibil tuturor categoriilor sociale? Ar fi ca o salata boeuf fără carne. Ca o ceafă de porc fără porc. Există în Amintirile din pribegie ale domnului Neagu Djuvara o pagină în care descrie un dialog cu mult p, dintr-un compartiment de tren, între nişte cetăţeni pasionaţi de pescuit. Scena, şocantă pentru boierul exilat, se petrecea la întoarcerea în ţară, în 1990. Explicaţia de atunci: "Am de-a face, fără îndoială, cu alfabetizaţi de-ai lui Ceauşescu. Vocabularul lor nu depăşeşte două trei sute de cuvinte..[...]."
Fără îndoială, alfabetizarea inversă a continuat pe fondul unei frustrări generale şi a culminat cu tot ceea ce auzim zilnic în jur. În primul rând, cel puţin jumătate din conversaţii stau sub semnul spumelor, par să fie purtate de indivizi care urmează să se pocnească. Dar ăia care se pocnesc de obicei o fac direct. Deci, e totuşi vorba de plăcerea de a schimba o vorbă. Apoi, din ce observ, oamenii vorbesc pentru a li se confirma că au dreptate sau pentru a găsi sprijin în înjurăturile îndreptate în orice directie. E o bucurie să nu înjuri singur. În fond, trăim în civilizaţie, nu în junglă.
Suntem oameni, ce Doamne iartă-mă. Cum spunea şi Camus, lupta se dă între solitar şi solidar. Degeaba înjuri dacă nu te aude nimeni. Rare mai sunt discuţiile fără temă, de modă veche, sau pe subiecte minore. Dacă nu eşti înverşunat, nu ai ce căuta nici în spaţiul public, nici la o masă cu prieteni. De-asta, nici nu se mai supără nimeni când de la masa de alături răsună tiruri de artilerie de tip p. Se simte oamenii bine şi la urma urmei, toţi o mai comitem din când în când, hai să recunoaştem. După 20 de ani, poporul de care făcea Brucan mişto şi care crede că ţiganii sunt de vină şi ne fac de râs, în general, a găsit cu ce să umple gaura din steag.
Recomandările noastre
