Şi îţi mărturisesc sincer că, iniţial, am transferat întreaga responsabilitate asupra ta, adică am circumscris presupusa eroare de cronologie unei severe amnezii care te-a lovit pe neaşteptate. Cum, adică, m-am întrebat eu nedumerit, numai doi ani? Pentru că este realmente imposibil să faci atâtea lucruri, să provoci şi să consumi atâtea evenimente, să aduci atâţia oameni laolaltă şi să laşi urme aşa de vizibile în spaţiul public în numai doi ani.

Apoi, cercetând calendarul cu mai multă atenţie, am constatat că ai dreptate, Ruxi, au trecut doar doi ani, iar în clipa aceea suspiciunile s-au îndreptat către mine însumi, mai exact către propria mea capacitate de a mă aşeza în orizonturile lumii reale. Atunci de ce timpul meu interior s-a dilatat într-o asemenea măsură încât am scos proiectele şi acţiunile tale din repertoriul brut al cotidianului şi le-am aşezat, impasibil, în inventarul memoriei şi într-o amplă perspectivă istorică?

Oare nu este acest fenomen semnul unui impas mental, m-am chestionat eu mai departe, aşa, de unul singur, nu este cumva simptomul unei defazări în relaţia cu evenimentele nemijlocite? Şi tocmai când era cât pe ce să mă dau bătut şi să mă autocompă- timesc sincer constatând cât sunt de stresat, am avut revelaţia salvatoare.

Ruxi, avem dreptate amândoi: e adevărat, din punct de vedere calendaristic au trecut doar doi ani, dar din punctul de vedere al densităţii evenimentelor, al substanţei şi al anvergurii lor, al tensiunii minţii şi al vibraţiilor sufleteşti „Dialog-ul“ are 20, 30….100 de ani.

Iar un asemenea timp, cum este cel cultural, boicotează răboajele şi sfidează ceasornicarii, pentru simplul motiv că este un timp paradoxal şi năbădăios, excede măsurătorile comune şi sare din calendar, fuge din clipă şi se topeşte în istorie, altfel spus, este mai mare pe dinlăuntru decât pe dinafară! Acestea fiind zise, îi urez Galeriei Dialog indispensabilul şi monotonul La mulţi ani, iar pe tine, dragă Ruxandra Garofeanu, te îmbrăţişez cu dragoste şi solidaritate!